Skip to content

NOI ISTORII INSOLITE DIN CULISE ŞI NU NUMAI*

Cum era de aşteptat, foarte prolificul autor de (să le spunem istorii ? să le spunem poveşti ?) inspirate de actualitatea trăită, care este Marin Ifrim, nu se mulţumeşte cu realizarea editorială de acum un an Cartea Teatrului şi dă de înţeles că doreşte mai mult, că rezerva de amintiri din perioada în care a fost regizor tehnic al Teatrului „George Ciprian“ din Buzău nu se va epuiza prea curând. Şi a purces la treabă. Noua realizare editorială a lui Marin Ifrim este ceva în stilul esenţelor tari păstrate în sticluţe mici. Autorul porneşte de la realitatea că astfel de întâmplări de tipul celor relatate în lucrare ar fi păcat să se piardă nedevoalate. Acestea sunt trăiri „la cald“ pe care povestitorul le fixează cu o acribie neforţată şi le livrează cititorului cu o voluptate discret disimulată, transformate în poveşti, unele cu caracter istoric pur şi simplu, altele chiar cu unul moralizator. Care este laitmotivul celor 38 de istorisiri cuprinse în carte ? Este unul nescris, din care rezultă că fenomenul cultural este ceea ce întreţine ţesătura socială a unei comunităţi. Fără ca această ţesătură să fie întreţinută şi regenerată permanent ne vom transforma încet dar sigur într-o masă de autişti. Pe de altă parte, episoadele din carte sunt din categoria acelora despre care, dacă nu le-am trăit în calitate de martori ocular, am fi uşor tentaţi să spunem că nu au existat. Şi ar fi cel puţin nedrept. Dintre realizările memorabile ale cărţii am ales doar două pasaje cu putere de exemplu. Iată, mai întâi, părerea fostului director al teatrului buzoian, Paul Ioachim, despre Dan Puric: Am văzut o sală de spectacole plină, cu peste 600 de spectatori, toţi preoţi, veniţi să-l vadă pe Dan Puric în ipostaza tipică a unuia care propovăduia, ca la începutul lumii noastre noi, credinţa în Iisus. Mi s-a părut că assist la o parodie să văd cum un actor vrea să vândă castraveţi de hârtie – subtilizaţi cumva din Grădina Domnului – unor grădinari pârâţi. Toate acestea nu mă împiedică să port un respect onest unuia dintre cei mai buni actori apăruţi în ultimul sfert de secol, un actor bine primit şi pe alte scene din lumea largă, autor al unor cărţi de eseuri destul de supravoltate, chiar dacă, din câte am înţeles, unele dintre acestea îl irită pe Sfinxul filozofiei locale, maestrul Andrei Pleşu, un alt mim, dar dintr-un cu totul alt film ! A doua istorisire aparţine actorului amator George Stoian: La Buzău, la Fabrica de sârmă, sunt chemat într-o zi la comitetul de partid (P.C.R. – n.n.), unde mi se spune că s-a primit o notă telefonică prin care „tovarăşul George Stoian este convocat la ora 17 la Casa de Cultură a Sindicatelor“. În notă nu se spunea de ce. Aveam să aflu când am ajuns acolo şi am făcut cunoştinţă cu dl. Marcovici, regizor la Teatrul din Ploieşti. El mă cunoştea din recomandarea făcută de Vladimir Brânduş, fost coleg de teatru la Turda şi vecin la Ploieşti cu dl. Marcovici. Aşa am ajuns colaborator al Casei de Cultură. Mai apoi, a venit Cântarea României, unde, dat fiind faptul că Buzăul nu avea, în vremea aceea, nicio instituţie profesionistă de artă, „talentele“ mele erau la mare căutare. Şi pentru că veni vorba de mult hulita Cântare a României, aş vrea să spun celor ce nu ştiu: Cântarea României nu a fost inventată de Ceauşescu, ea a apărut pe vremea lui Carol al II-lea. Că în vremea aceea avea o altă formă şi un alt conţinut, este o altă poveste. Sumedenie de astfel de „surprize“ fac lucrarea să nu o laşi din mână până la final şi să o citeşti pe nerăsuflate. Ceea ce nu-i chiar puţin lucru.

*Marin Ifrim – Din/spre Teatrul „George Ciprian“, Editura TEOCORA, Buzău, 2017

articol preluat de pe http://www.omniscop.ro

INCURSIUNE ÎN UNIVERSUL CUNOAȘTERII

Coperta

Pentru revista completă, click pe linkul de mai jos:

Revista

De ce trebuie să murim în noi înșine …

De Sf. Constantin și Elena. Un fel de Rugăciune

Am văzut multe sicrie în vreme de pace. Fiecare cu rostul său. Un fel de
Cocoașă în timpul vieții. Sunt trist cât pot. Nu mai am mamă și nici tată.
Amândoi s-au dus uitându-se oarecum în ochii mei. Încă mai pot ninge peste
Inima mea. Sunt împăcat cu Cel de Sus. Sunt așteptat la cine știe ce Cine de
Taifas. Tot mi se spune că am o față crispată. Râd numai la îngeri. Copiii mei
Ar vrea să trăiesc o mie de secole. Nu se poate, nu e corect. Dincolo, în lumea
De Apoi, e prima mea iubire, e tata, mama și o armată de prieteni. Nici nu
Mai pot ști în ce lume sunt. Mi-am dus sufletul dincolo, la cei care au
Cimitir faraonic în mintea mea de pe urmă. Mă întreb de ce nu mă pot supăra
Pe Cel ce se(…)duce peste tot: în aer, în vid, în Cer și Pământ, ca și cum am fi
La Începutul Lumii. Doamne, mereu e vremea Ta, hotărăște-te: de ce trebuie
Să mor eu și să sufere altcineva, ce rețetă a sufletului se dă în farmaciile Cerului,
Ce nu știu despre iubire și despre suferință? Te întreb pentru că Tu ești Tatăl meu
Universal. Nu sunt fanaticul Tău. Văd ce armonie ai făcut încă de la început.
De-asta toți vor să-ți ia ”tronul”, locul, puterea. Treabă imposibilă. Tu nu poți
Fi înlocuit. Ești fondatorul Lumii. Fiat Lux. Te iubesc necondiționat. Mi-ai dat
Tot ce mi-a și nu trebuit, în toate religiile: copii, iubire, oxigen, lumină și liniște
Pentru liniștea de veci. Uneori mă tot întrebam de ce trebuie să murim. Mi se
Părea tare nedrept. Acum înțeleg câte ceva: murim din dragoste. Din silă, din
Zile rele în plus, din ură și indiferență. E timpul Tău. Singurul timp. Mă simt
Vinovat că am inventat ceasul, mileniile, secolele, deceniile, anii, zilele, orele
Minutele și secundele. Parcă m-am răzvrătit. Tu știi mai bine. Sunt un răzvrătit
Al Tău. Unul strecurat la Cina de Taină. Încă viu. Încă lipsit de Cetățenia Ta
Cosmică. Du-mă în iarbă, în stele, în haos și oriunde ești Tu: pretutindeni. Și fă-i
Pe cei care nu înțeleg că trebuie să vin la Tine să priceapă un lucru simplu de tot:
Eu sunt Tu. Și aici și acasă la Tine. Sunt Fiul Tău un pic mai plin de Tine.
Suntem pistruiați. Vorbim în același timp. Iubim tot ceea ce merită iubit. Te las
În pace. Ai și altele pe cap. Nu uita, te rog, fă-i pe cei care mă iubesc să nu sufere
Când mă vei chema. Și fă-i pe dușmani neam cu mine. Să nu le pară rău că le-a
Părut bine  de rău odinioară, în timpul Tău nelimitat, în mintea lor mărginită de duhuri…

Marin Ifrim, 21.05.2017

Campus TV – O nouă apariție editorială

Pentru a viziona emisiunea, click pe linkul de mai jos:

Emisiune CAMPUS TV

Teatrul George Ciprian – Program evenimente conexe

PROGRAM EVENIMENTE CONEXE

 

SÂMBĂTĂ 20 MAI, 18:30, Foaier SALA MARE

DIN/SPRE TEATRUL „GEORGE CIPRIAN” de Marin Ifrim, Editura Teocora, Buzău, 2017 /  lansare de carte

 

DUMINICĂ 21 mai, 16:00, Bd. Nicolae Bălcescu

DEPARTE DE CASĂ de Eduard Petru Jighirgiu – spectacol în aer liber (gratuit)

 

MARȚI 23 mai, Liceul de Artă „Margareta Sterian”

11:00 Atelier de competențe oratorice în școli/workshop

Educația și expresia vorbirii scenice de Scutariu Irina, Editura ARTES 2017/lansare de  carte

 

VINERI 26 mai, Liceul Special pentru Deficienți de Vedere (LABORATORUL DE INFORMATICĂ)

ora 11:00Orfeu și Euridice, proiect pilot de teatru experimental pentru deficienți de vedere, concept Marina Diana Hanganu

ora 11:30Atelier de sunet pentru elevi nevăzători, coordonator drd. Ștefan Damian, CINETIC, UNATC București / workshop

 

VINERI 26 mai, ora 18:30, Foaier SALA MARE

Ștefan Braborescu, portret din crâmpeie de Roxana Croitoru, Fundația Culturală Camil Petrescu”, 2016 / lansare de carte

 

DUMINICĂ 27 mai, ora 11:00, Teatrul „George Ciprian” Buzău, sala Amfiteatru

Dezbatere – Festivalurile de teatru și dezvoltarea creativă a comunităților

 

  SÂMBĂTĂ 27 mai, ora 18:30, Foaier SALA MARE

VIA SECUNDĂ. George Banu în dialog cu Mircea Morariu, Fundația Culturală Camil Petrescu”, 2016 / lansare de carte

Marin IFRIM: DOCTORUL VALERIU BISTRICEANU SAU ÎNCEPUTUL UNEI VEȘNICII

Încep scrierea celei mai grele cărți dedicate de mine cuiva. Suntem în 2 mai 2017. Acum trei ore, a fost înmormântat medicul Valeriu Bistriceanu, omul care, timp de aproape două decenii, mi-a influențat viața, atât ca medic, dar și ca om de cultură și un creștin deosebit care, împreună cu distinsa doamnă doctor Anca Bistriceanu, soția acestuia, m-au cununat la Biserica ”Sf. Îngeri” și mi-au botezat copilul, pe Valeriu Ifrim, la Biserica Sf. ”Andrei” – ambele din Buzău. Este vorba despre o carte nu numai de suflet, ci și de recunoaștere a meritelor excepționale ale acestui om care a făcut numai și numai bine tuturor. Încă din timpul vieții sale, domnul doctor mi-a oferit câteva copii ale unor acte (diplome, atestate etc.) un set de fotografii, date biografice ș.a. Am dezlegarea să scriu această carte. Sper să mă descurc, să fiu în acord cu felul său nativ de a privi lumea și viața. Încep greu. Puteam să scriu deja câteva zeci de pagini încă de când domnul doctor era în viață. Nu am putut să scriu nici măcar un rând. Știa că sfârșitul îi este aproape. Eu tot îi spuneam că există miracole. Știa că există miracole. Era un credincios necondiționat. N-a fost să fie. A lăsat în urma sa, dincolo de o familie îndurerată, câțiva prieteni de a căror companie s-a bucurat ani și ani la rând. Dintre toți pictorii buzoieni, sunt convins că măcar unul dintre ei îi va face un portret ”real”. Așa cum încerc să fac eu în cele ce urmează, în ”domeniul” meu strict. Dacă ar fi după mine, i-aș ridica o statuie. Actualul primar al Buzăului, inginerul Constantin Toma, care a fost prezent azi la înmormântare, ar putea rezolva această chestiune printr-o subscripție publică oficială. Constantin Toma a avut azi un discurs emoționant în Capela Cimitirului ”Dumbrava”, lângă catafalcul medicului pe care l-a cunoscut prin anii 80, când dr. Bistriceanu, în calitate de medic al Intreprinderii ”Metalurgica”, a semnat fișa medicală de angajare a celui ce avea să devină patron al ilustrei fabrici, loc unde și subsemnatul a lucrat vreo câteva luni înainte de satisfacerea stagiului militar. Slujba de înmormântare a durat două ore. Au fost rostite vorbe frumoase. Sper să pot face rost măcar de câteva fragmente din aceste discursuri preoțești făcute sub evidenta amprentă a omagierii vieții unui om care a făcut în timpul unei singure vieți cât nu pot face alții în șapte. M-am întors de la cimitir foarte obosit, stresat, plin de indispoziție și de resemnare în fața eternității. Am zăcut vreo două ore. Acum scriu de parcă mâine nu aș mai fi. Trebuie să duc la bun sfârșit această lucrare. E datoria mea de suflet și de conștiință în fața covârșitoarei staturi creștinești a celui plecat astăzi dintre cei dragi lui. Pentru multe din nevoile tehnice al acestei cărți am promisiunea certă de ajutor din partea Irinei Mirică, consilierul nostru literar la revista ”Cartelul metaforelor”, publicație a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău.

 

 

”Saltul în veșnicie”

 

    E vorba despre prima carte de versuri publicată de medicul Valeriu Bistriceanu, cu câteva săptămâni înainte de a părăsi această lume, la Editgraph Buzău. Am avut deosebita onoare să prefațez acest volum. Corectura pentru bun de tipar a fost realizată de doamna Roxelana Radu. Urma să lansăm cartea. În timp ce aceasta se afla în tipografie, domnul doctor îmi spunea doar atât: ”O vom lansa dacă voi apuca și acea zi”. La fel îmi vorbea și despre reluarea Concursului Național de Creație Literară pentru Elevi și Studenț ”V. Voiculescu – Arc de suflet peste timp”, pe care urma să-l reia în toamna anului 2017, după o întrerupere de un an, din motive de sănătate. Mi-a spus că, dacă dumnealui nu va mai fi în viață, să mă ocup de concurs împreună cu doamna Roxelana Radu și alți apropiați ai acestuia.  Cartea de versuri „Saltul în veșnicie” e un manual de premoniție, rezultatul unui cugetător care toată viața a tins și atins zone de liniște cosmică. E cartea unei conștiințe trăite până la ultimul neuron. Pledez pentru cele spuse reproducând, din când în când, pe lângă prefața mai sus amintită, cronici ale acestui volum, semnate de nume consacrate ale literaturii actuale. Când a apărut această carte de versuri, domnul doctor m-a invitat acasă, în frumosul și curatul său apartament de pe Bulevardul ”N. Bălcescu”, la vreo 350 de secunde de mers pe jos de la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, locul meu de muncă din ultimele două decenii. Locul în care am organizat împreună zeci de manifestări culturale. Am primit câteva exemplare, care, a doua zi, au fost trimise în țară scriitorilor pe care am contat în demersul meu cu nuanțe de impresariat. Spre bucuria mea, au reacționat imediat câțiva scriitori de top, trimițându-mi impresiile lor critice și oneste. Numai de bine. Ei sunt oamenii care l-au bucurat pe dr. Valeriu Bistriceanu în ultimele sale zile de existență la suprafața acestui pământ. Cu aceste bucurii simple și sincere a urcat la ceruri. Din când în când voi cita sau voi reda în întregime articolele dedicate cărții respective. Fără o ordine anume, fără altă de intenție decât aceea de a se înțelege, și prin ochii altora, cum arăta ”modestul și incredibilul” fenomen Valeriu Bistriceanu! Aceste texte vor fi publicate, înainte de apariția cărții în sine, în unele ziare și reviste literare care ne sunt disponibile, publicații în care dr. Valeriu Bistriceanu a fost prezent ori de câte ori a crezut domnia sa că ar fi necesar: ”Cartelul metaforelor”, ”Caietele de la Țintești”, ”Luceafărul.net”, ”Armonii Culturale”, ”Omniscop”, ”OPINIA” etc. Ca să nu mai vorbim de excepționala revistă de profil ”Sănătatea buzoiană” condusă de Nina Neagu, unde domnului doctor îi erau publicate, la loc de cinste, cu regularitate, atât de apreciatele sale povești pentru copii. A doua zi după sfârșitul medicului, pe 1 mai 2017, Nina Neagu a publicat, în ”Sănătatea buzoiană”, un articol total, definitiv, omagial și plin de emoții intelectuale educate. Cu permisiunea acesteia, redăm în integralitate acest text definitoriu pentru probitatea unei ziariste de excepție și pentru modul onest în care trebuie să recunoaștem munca și frumusețea sufletească a unuia dintre cei care au făcut parte din adevărata elită a orașului nostru:

 

Medicul VALERIU BISTRCEANU s-a inaltat la ceruri

 

Lumea medicala buzoiana este in doliu. S-a stins o lumina, dar spiritul sau ramane candela aprinsa peste timp, prin tot ce a fost si a facut intr-o viata, ca medic, ca OM. Odihna vesnica, in pace si lumina, domnule doctor…

 A murit doctorul VALERIU BISTRICEANU” – a fost vestea dura, ca o lovitura de ciocan, care ne-a lovit pe toti cei care l-am cunoscut, duminica dimineata, desi stiam ca lupta cu o bola necrutatoare. Cu totii ne doream, alaturi de familia sa, ca o astfel de veste sa vina cat mai tarziu… iar cel care zeci de ani a vindecat trupuri si suflete sa ne faca partasi la un miracol. Minuni s-au mai intamplat, pe Pamant. Iar faptele bune, multele lui fapte bune, si credinta cu care se identifica medicul Bistriceanu in viata de zi cu zi ar fi putut atarna in favoarea sa, pe talerul Judecatii Divine. Cu totii stiam ca mai are multe de facut si de spus in aceasta viata si speram ca s-ar putea intampla.

N-a fost sa fie asa. Dumnezeu a oranduit pentru el altcumva. L-a vrut in ceata Sa de ingeri vindecatori de trupuri si de suflete, acolo, in Ceruri. Duminica in zori, la 62 de ani, sufletul sau s-a inaltat la „cele sfinte”, cum spunea adesea, cand venea vorba despre plecarea din aceasta lume.

Lumea medicala buzoiana este in doliu. Tristetea si lacrimile si-au facut loc in viata celor care l-au cunoscut, apreciat si iubit. Sotia, copiii, rudele, prietenii, colegii si toti cei care intr-un fel sau altul si-au intersectat existenta cu cea a fostului medic si om de cultura sunt nevoiti sa accepte cruda realitate.

Trupul sau neinsufletit a fost depus la capela Cimitirului „Dumbrava” unde, pana marti, la pranz, cand va pleca pentru totdeauna din aceasta lume, cei care l-au iubit si apreciat pot aprinde o lumanare si sa-i aduca un ultim omagiu.

Poate singurul care s-a impacat cu „trecerea in vesnicie” a fost el insusi, desi, in urma cu doar cativa ani, cand s-a alaturat unui grup de cercetatori francezi, spera sa gaseasca „leacul” prelungirii vietii si al unei batraneti frumoase, active. N-a mai avut timp, pentru ca sanatatea sa l-a tradat. S-a intors acasa unde, discret, asa cum a trait toata viata, a indurat suferinta si si-a acceptat destinul. Iar alinarea si-a gasit-o in scris. Ultima sa carte a fost, poate, cea mai profunda exprimare a felului sau de a fi, de a gandi si de a se impaca cu Divinitatea: „M-am trezit dimineata/ Ca vreau sa zbor,/ Sa ma inalt in albastrul cerului,/ In seninul infinit./ Mi-am pus aripile lui Icar/ Si fara sa ma uit inapoi/ Am pasit grabit in vesnicie/ Sa-l intalnesc pe Iisus.” – asa si-a inceput medicul Valeriu BISTRICEANUSaltul in vesnicie”.

A plecat, cand toti cei care l-au iubit si apreciat credeau ca a aparut o speranta, ca o minune-l va vindeca si va fi lasat sa mai spuna vorbe vindecatoare si sa mai faca fapte pe care cu siguranta le avea plamadite, in suflet.

N-a fost sa fie. El a simtit ca „Se bate gongul in regim de urgenta./ Scena sta sa se prabuseasca/ Actorii nu se vor in eternitate,/ Vor pe o scena mai trainica.” – iar „Pe o straduta alba, ingusta din Calea lactee,/ Pavata cu sclipiri albe de diamant/  Printre casutele albe facute din stele/ Trece un dric alb, tras de cai albi./ Totul in jur e de un alb imaculat/ Cerul e alb, noaptea e alba/ E Marea Trecere in lumea crinilor albi”… Ar putea cineva sa gaseasca cuvinte mai potrivite pentru a fi descris ce avea sa urmeze?

 

L-am cunoscut pe medicul VALERIU BISTRICEANU in urma cu vreo 25 de ani cand, prin natura profesiei, am scris, pentru prima data, despre implicarea sa ca medic si ca om, in comunitatea buzoiana si in activitatea academica. Mi-a inspirat, inca de la inceput, o mare incredere si un deosebit respect, cu care am convingerea voi ramane pana la sfarsitul vietii. Au urmat numeroase evenimente la care am participat, ulterior, alaturi de el si de alte personalitati din lumea medicala sau literara.

Am aflat, intre timp, ca desi se confunda, intr-o masura covarsitoare, cu viata cetatii Buzaului, era originar din Piatra Neamt, unde vazuse lumina zilei la 7 februarie 1955, intr-o familie de intelectuali. Tatal, Traian, avocat pledant, a fost cel mai mare dintre cei 7 copii ai dascalului de biserica Dumitru Bistriceanu, din Soimaresti, sat de razesi asezat pe malul Moldovei, langa Targu Neamt. A urmat clasele primare intr-o scoala din orasul natal si tot in Piatra Neamt a absolvit cursurile unuia dintre cele mai prestigioase licee, Calistrat Hogas, unde fusese admis in urma unui examen riguros. Atras, in egala masura, de medicina si de litaratura, a ales sa urmeze drumul primei pasiuni, fara a o neglija, insa, nici pe cea de-a doua. In 1981 a absolvit cursurile Facultatii de Medicina „Gr. T. Popa” din Iasi.

S-a casatorit cu Anca, fiica unui renumit medic buzoian, iar impreuna si-au intemeiat familia si au profesat in Buzau, el ca medic medic de medicina generala/medicina familiei, ea, ca medic pediatru. Iar din iubirea lor s-au nascut doi baieti care au devenit, unul medic, iar celalalt, informatician.

In 2003 a obtinut titlul de doctor in medicina al Universitatii de Medicina si Farmacie „Carol Davila” din Bucuresti.

Mare iubitor de invatatura, cultura si arta, medicul Valeriu BISTRICEANU a fost, mai ales, un mare iubitor de oameni. Pe langa dedicarea pe care a manifestat-o in profesie, avandu-l ca mentor spiritual pe fostul medic, scriitor si filosof  Vasile Voiculescu, cunoascut ca „doctorul fara de arginti”, dr. Bistriceanu a fondat, dupa 1990Fundatia „V. Voiculescu”, al carei presedinte a ramas si prin care a sustinut, de-a lungul multor ani, invatamantul medical, talentul literar si perfectionarea medicala. Si-a folosit, in acest scop, o mare parte din averea mostenita de la tatal si de la socrul sau, dar si economiile proprii, convins ca doar „copiii si faptele sunt ceea ce lasam in urma noastra, iar credinta este singura ratiune de a fi”.

Ca membru al Colegiului Judetean al Medicilor Buzau, inca de la constitutire, a fost reprezentant al acestui for profesional in Consiliul National al Colegiului Medicilor din Romania. Totodata a fost vicepresedinte al Societatii Nationale de Medicina Generala/Medicina Familiei si presedinte al aceluiasi for profesional in Buzau, iar pentru cativa ani a fost si presedinte al Federatiei Sindicatelor Medicilor de Familie si membru al Colegiului Medicilor Instructori din Romania. In 1998 infiinteaza Grupul Scolar Postliceal Sanitar „V. Voiculescu” Buzau, in cadrul caruia este director si profesor.

Incepand cu primavara anului 2003 a organizat, la Buzau, sub egida Fundatiei „V. Voiculescu”, Scoala de vara pentru medici si asistenti medicali, prin care, pe aceleasi principii ale Scolii de vara de la Valeni a lui Nicolae Iorga, a oferit medicilor din judet, din tara si din Republica Moldova, posibilitatea de a se perfectiona cu sprijinul unora dintre numele de rezonanta ale lumii medicale academice, profesori ai facultatilor de medicina din tara si din strainatate. Iar invitatilor le-a oferit posibilitatea de a-si incarca sufletul vizitand frumusetile turistice ale Buzaului, vestigiile istorice si traditiile acestor meleaguri. Evident, personalitatea medicului-scriitor Vasile Voiculescu a fost evocata, la fiecare dintre cele 11 editii.

Asa cum am spus, dr. Valeriu BISTRICEANU a fost si un mare iubitor de cultura. A fondat Concursul National de Creatie Literara pentru Elevi si Studenti  „V. Voiculescu – Arc de suflet peste timp”, prin intermediul caruia a premiat, timp de 18 editii, tinere condeie din intreaga tara, evaluate, de fiecare data, de un juriu format din profesionisti.

Membru in colectivul de redactie al revistelor „Medicina Familiei” si „Revista Medicala Romana”, dr. Valeriu BISTRICEANU a fost si colaborator permanent al revistelor literare „Cartelul metaforelor” si „Caietele de la Tintesti”, dar si colaborator ocazional al cotidianului online  „SanatateaBuzoiana.ro”.

Valeriu BISTRICEANU a debutat editorial cuSfintii doctori fara de arginti”, iar copiilor, pe care i-a iubit ca un parinte universal, le-a dedicat, in doua editii, revazute si adaugite, volumul „Din lumea povestilor – Povestioare pentru suflete nevinovate”.

Ultima sa carte, volumul de versuri „Saltul in vesnicie”, aparut la Editura „Editgraph”, Buzau, chiar anul acesta, a fost deja comentata favorabil in reviste consacrate (Luceafarul.net, Armonii Culturale, Omniscop etc.) semnate de nume de referinta ale criticii literare actuale.

Despre versurile-testament publicate in acest volum este greu de spus daca au fost scrise ca traire a ultimei parti a vietii sale, ori daca mana, mintes si sufletuli-au fost conduse, transcendenta, de insusi mentorul sau spiritual, Vasile Voiculescu, pentru ca sunt de o profunzime greu de egalat.

Despre aceasta carte, scriitorul si poetul Marin Ifrim spune ca versurile doctorului Valeriu BISTRICEANU l-au convins ca „literatura e o magie care nu tine doar de retorica. E o stiinta pur si simplu. Nu prea mai cred in inspiratie. Limbajul poetic tine pasul cu cel stiintific. Veti gasi, in aceasta carte, toate ingredientele posibile, toate, asezate matur, in corpul nemuritor al limbii romane, cate un pic din fiecare, ca in tabelul lui Mendeleev: stiinte exacte realizate de un om eminamente inghesuit intre manuale de chimie, biologie, anatomie, psihologie etc. Si un sociolog cu detenta de filosof al cotidianului dintotdeauna. Ca sa mai spun despre tendinta religioasa a unor astfel de poeme. (…) Avem aici o pilda zguduitoare de crestinism ca la carte, cum se spune. Sentimentele unui medic tare iubit in Buzau, puse pe notele unor elegii blande. O carte care va fi un reper inclusiv in zona spirituala a operei lui V. Voiculescu. Doi doctori care au tratat poezia in regim ambulatoriu, adica au tinut-o in suflet, la caldura si suferinta tratata.”

 

Si totusi… S-a stins o lumina, dar spiritul sau ramane candela aprinsa peste timp, prin tot ce a fost si a facut intr-o viata, ca medic, ca OM, cel care a fost VALERIU BISTRICEANU.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace si sa-i mantuiasca sufletul sau unic…”

 

 

Lumină și credință

 

Când am trimis acest volum de versuri unor specialiști în creație literară, am avut surpriza să primesc imediat câteva recenzii. Unele deja au fost publicate în reviste de specialitate, altele au sosit după dispariția autorului. În continuare, reproduc textul profesorului Stelian Grigore, un scriitor și publicist, pe care, cu o admirație sinceră, domnul doctor Valeriu Bistriceanu îl iubea, ca pe un tată spiritual. Nu era întâlnire și discuție în care să nu mă întrebe: ”Ce mai face domnul profesor? E un om deosebit!…” În ultimele luni, nu aveam alt răspund decât să-i spun că domnul profesor e mai mereu în satul său natal, la Puchenii-Moșneni de Prahova, lângă mama sa, Constandina Grigore, văduvă de război, care, de-o mai ține-o Cel de Sus sănătoasă, pe data de 18 august va împlini 101 ani! Scriu aceste rânduri azi, duminică, 14 mai 2017. Am vorbit cu Grigore Stelian acum câteva minute. E lângă mama sa, la căpătâiul ei. E bolnavă…Dumnezeu știe ce-o fi cu ziua de mâine. Nici acum nu cred că doctorul Valeriu Bistriceanu nu mai e printre noi. Azi am ieșit în oraș cu fiul meu Valeriu. Are 13 ani, e clasa a V-a la Școala Gimnazială ”Ion Creangă”. Cum am mai spus, e botezat de familia dr. Anca și Valeriu Bistrceanu. Un copil norocos căruia i-am explicat, mergând prin oraș și prin magazine, că moștenește un nume care îl obligă să țină ”steagul” sus. M-a întrebat o sumedenie de lucruri despre nașul său. La slujba de înmormântare a stat cuminte, lângă sicriu, două ore. Îl apreciez pentru acest gest. Și i-am tot povestit cine a fost medicul și omul Valeriu Bistriceanu. I-am vorbit și despre domnul Grigore, drept exemplu de om care poate fi luat ca model, ca și domnul doctor.

Aflat la Puchenii-Moșneni, Stelian Grigore, pe data de 15 aprilie 2017, mi-a trimis un text pe care, spre deosebire de altele, dr. Bistriceanu nu a mai avut ocazia să-l citească, murind peste două săptămâni! Într-un fel, mă simt vinovat. Textul e scris ”de mână”. Puteam să-l culeg și să-l public în vreo revistă, sau să i-l arăt domnului doctor. Am crezut că va fi timp pentru toate. N-a fost să fie. Redau în întregime articolul colegului mei Stelian Grigore, intitulat ”Lumină și credință”:

 

„După acele emoționante povestioare pentru copii, <Din lumea poveștilor>, domnul doctor, Valeriu Bistriceanu, vine să ne înbogățească și să ne încânte spiritual cu cartea de versuri , <Saltul în veșnicie>, chiar de Sfintele Paști: <Am avut un vis minunat./ Se făcea că Domnul Iisus m-a întrebat:/ – Fiule, ce să-ți dau să lași moștenire?/Cere-mi orice!/ Aș vrea, Doamne, un nume pe o carte./Din clipa aceea/Inima mea a îmbrăcat haina bucuriei/ Și sufletul meu trăiește în Paradis> (”Moștenirea”, pag. 60). Cu negrăită satisfacție sufletească, am citit versurile acestei cărți admirabile, versuri ce-și au izvorul într-o minte luminată, care și-a aflat sălașul, în adâncul unei inimi curate: <Rătăcesc pe marea de lumină./Simt că plutesc./Mă mir și nu înțeleg/ cum pot păși pe ape…/ O briză divină îmi mângâie obrajii/ Și mă poartă spre Paradis./Freamătul valurilor/îl simt în adâncul inimii./ Un val uriaș de lumină/se izbește de întuneric./Eu mă trezesc pe malul mării/zidind cuvinte pe nisip> (”Valul”, pag. 36). M-am regăsit în scrisul său, născut din profundele trăiri ale unui suflet generous, iubitor de semeni. De la primul vers și până la ultimul, am fost, pur și simplu, captivat, retrăind emoțiile poetului: <Doamne, m-ai învățat/Să-mi iubesc aproapele./Toți oamenii sunt frații tăi,/mi-ai spus./Te-am ascultat, îi iubesc/cu toată ființa mea./Le-am dat necondiționat/toată dragostea mea./I-am oblojit și nu am spus/nu am timp/Mi-ai dat timp/Și-ți mulțumesc./E adevărat,Doamne?/ Homo hominis lupus est/De e vrerea Ta/ Transformă-mă în vârcolac,/să rămână numai oameni> (”Vărcolacul”, pag. 23). Această carte, măiestrit întocmită, este plină de lumină și prospețime, având, pentru cei care o citesc, valoarea unui adevărat îndreptar întru credință și adevăr, susținând și promovând valorile creștin-ortodoxe: ”De la Facerea lumii/Omul visează să îmbrățișeze/Fericirea pierdută./Aleargă și tot aleargă/Și nu înțelege de ce/Nu reușește./Citește, omule, cele 10 porunci!” (”Visul”, pag. 65). Poetul s-a născut în credința în Dumnezeu, apoi și-a asumat-o, din fragedă copilărie, pe întreg parcursul vieții, căpătând, astăzi, la respectabila vârstă, profunzime și intensitate: <M-am născut în grădina Maicii Domnului,/loc binecuvântat, pe o Gură de Rai./ Am respirat credință pură/și m-am împărtășit cu speranță/ din trupul Domnului Iisus./Rugăciunile mele au strălucit/în zborul spre cer./Sufletul meu s-a luminat/și a îmbrăcat hainele curcubeului/sub Acoperământul Maicii preacuvioase> (”Grădina Maicii Domnului”, pag. 37). Este surprinzător, prin reflecțiile sale asupra realităților cotidiene sau asupra stărilor sufletești, trăite de fiecare dintre noi: <Maimuțe hidoase degenerate din adevărați giboni,/ați umplut scena politică a zilelor noastre./Nu ați învățat nimic pe parcursul mileniilor./Vă încrâncenați să ne otrăviți viața./În zadar s-a sacrificat Fiul Omului/pentru a mântui sufletele voastre./Locul vostru este în Iad/și de credeți că veți adduce Iadul pe pământ,/vă înșelați amarnic>. (”Gibonii”, pag. 35) sau <Freamăt de codru/Vuiet de valuri/În calea cărora stați voi,/Lichele ordinare/Ne-ați întunecat orizontul/Ați furat speranța copiilor/Scursuri politice/Zoaie la masa istoriei//Nu uitați/Poporul nu e tagma jefuitorilor> (”Țara” – pag. 62). Ne fascinează, prin acuratețea expresiei și prin bogăția de idei, dar ceea ce trebuie reținut este că stihuitorul reușește să ne demonstreze că adevărata poezie nu poate să existe fără credință în Cel de Sus: <Am bătut cu sfială la ușa Ta de speranță./Mi-ai deschis și m-ai primit în lumea Ta de lumină./Sufletul meu s-a îmbrăcat în straie de lumină/Am pornit către un nou orizont./Mi-ai dăruit un sac  în care aleargă neîncetat/cuvintele./Oamenii se nasc și mor înveșmântați în poezie>. (”Poarta” – pag. 100). A fost necesar să treacă o perioadă mai lungă de timp, spre a se filtra ideile poetice ale acestui remarcabil creator de frumos, pentru ca, astăzi, să ne impresioneze, atât de plăcut: <Trup de lumină./M-ai însoțit pe calea vieții./M-ai ajutat să-mi port/geamantanul cu vise/pe căi nebănuite./Acum m-am oprit o clipă,/așezat pe valiza cu vise/Îmi ești alături și-ți mulțumesc>. (”Îngerul păzitor” – pag. 101). Marelui nostru prieten, Dumnezeu i-a dăruit har, atât pentru a ne tămădui și alina durerile trupești, dar și pentru a ne bucura și a ne înfrumuseța sufletele, prin sfântul cuvânt”

Puchenii-Moșneni, Prahova, 15.04.2017                            Stelian Grigore

 

articol preluat de pe http://armoniiculturale.ro

 

Dialog între Ion Aldeniu și Marin Ifrim (XI): „Mi-l pot imagina pe actorul Radu Cazan aniversat la Teatrul George Ciprian?…”

Ion Aldeniu: Butada „castigat ridendo mores” („comedia, râsul îndreaptă moravurile”), atribuită poetului J. Santeul (1630-1697) și dată actorului italian Domenico ca s-o pună pe copertina teatrului său o vedeți aplicată și în piesele de teatru jucate la „George Ciprian” ?

 

Marin Ifrim: Da, înțeleg, îmi puneți o întrebare delicată. Vă răspund la fel de delicat. Teatrul nu înseamnă numai comedie, numai trimitere la moravuri și numai ”îndreptări morale”. Pentru mine, teatrul, fiecare piesă care îmi place, înseamnă educație. Eu prefer piesele triste, cu mesaj „tonic”, dramele dintre lumi, dintre perechi și dintre conștiințe. Nu mă duc la niciun spectacol ca să râd. Mă duc la spectacole de teatru ca să-mi verific „glicerina”, ca să zic așa. Un astfel de act de cultură înseamnă și un set de „analize” pe… spectator, pe artiști, pe artă. Sunt dificil. Din cauza asta nu am vrut niciodată să fiu șef peste ceva, peste cineva. Aș fi fost un fel de „nebun” precum Lucian Pintilie sau Andrei Șerban. Fabulez. Ei ar trebui să mă invidieze pe mine, nu eu pe ei. Din fericire, ei nu mai au măsura timpului în domeniul artei. E ceva monstruos, îți trebuie mult curaj și fermitate a conștiinței ca să realizezi că ești doar un neuron ascuns în mațul gros al culturii universale. „Și cu asta ce-am făcut?” – vorba lui Constantin Tănase! Mai nimic și mai de toate. Teatrul ne face să supraviețuim fără umilințe autentice, fiecare piesă de teatru e o șansă de a rata personaje culpabile și a păstra în viață modele umane. Eu sunt pentru teatrul fără devize administrative. Apropo, Teatrul „George Giprian” are un ADN garantat. Aici nu mai e nevoie de tratamente culturale. E vorba despre un teatru care vine chiar din vremurile miraculoase ale lui I.L. Caragiale. George Ciprian abia e la început. Fără devize!

 

I.A.: Mă refeream doar la simplul fapt că fiecare spectator, fiecare om are dreptul la o educație transmisă discret și prin astfel de… devize. Credeți în „manipularea” spectatorului? Vă amintiți de primele piese văzute de dumneavoastră în copilărie?

 

M.I.: Am amintiri difuze. Eram prea mic și prea puțin atras de teatrul realizat la finele fiecărui an școlar. Treburi amatoristice. Unii dintre colegi erau fericiți, eu mă uitam la repetiții ca la o corvoadă. Nu făceam parte din „distribuție” și nici măcar din corul școlii. Aveam, categoric, o voce distinctă precum un măgar care astupă trilurile privighetorilor. Chestie de „grosime” a gâtlejului și de prea puțină adâncime a urechilor. Mie îmi plăcea teatrul real, cel făcut instantaneu, de oamenii din jur, în aer liber. Ca și acum! Nu vă puteți închipui cu câtă pasiune neagră privesc viața politică, actorii politici, analfabeții cu doctorate. Eterna lume a lui Caragiale. Mă uit la televizor cu o poftă nebună de a număra proștii veacului. Prefer posturile T.V. și programele imunde, cele în care politicienii au impresia că sunt frumoși și că telespectatorii se uită la ei ca-n niște oglinzi fermecate care îi fac și pe ei după chipul și asemănarea acestor iluzii, ca să nu le zic caricaturi. Of, biata țărișoară suspină în pieptul meu de patriot îndrăgostit de o altă Românie. Cea a lui Eminescu și a lui Caragiale. Cu sictir la zi! Știți când am conștientizat cu adevărat importanța teatrului? La Brăila, la Teatrul „Maria Filotti”. Aveam vreo 16-17 ani și îmi plăcea să intru în sala de spectacole de acolo. Stăteam pe lângă Nicu Alifantis. Mi se părea că sunt în preajma vreunuia dintre cântăreții formației Beatles. Teatrul avea o sală tare frumoasă, în care, după foarte mulți ani, aveam să primesc un premiu literar. Stăteam într-un fotoliu din sală când mi-am auzit numele. Am urcat pe scenă ca să primesc diploma. Cam atunci am început să intru în rolul meu de poet. După ani mulți de la plecarea din orașul adolescenței mele și din orașul lui Mihail Sebastian și al lui Fănuș Neagu, ca să nu mai pomenesc de Panait Istrati, mă întorceam acolo în calitate de „poet”. Să fie primit.

 

I.A.: E interesant ce spuneți. Trebuie să existe și o vârstă mai „tragică”, mai aproape de cultura teatrală în care să fi fost mai mult decât un spectator…

 

M.I.: Exceptând anii de muncă de la „George Ciprian” nu am nimic care să aibă vreo importanță în această privință. A, da, îmi amintesc de perioada în care am fost soldat și caporal în slujba patriei socialiste! Neavând nicio cumetrie cazonă în târg, am fost chemat la comisariat pentru „încorporare”. Vă închipuiți, un fel de reîncarnare în corpul țărișoarei. Am trecut și prin piesa asta, un spectacol cu plutonieri importanți, cu locotenenți fuduli de parcă luptaseră la Waterloo etc. M-am prezentat la Comisariat cu o valiză de lemn, una masivă, cam cât o jumătate de sicriu, vopsită într-un gri bacovian, grea precum un tanc sovietic, făcută de vărul meu Costel Gherghe, din satul Hoinari, comuna Droguri, județul Brăila. El era tâmplar la Fabrica de Chibrituri Brăila. Meseriaș! E fiul lui mamaia Sița, sora mai mică a mamei mele. Și-am plecat la armată. Am fost dus departe de tot, la Arad, în cetatea Mariei Tereza, pe malul Mureșului. Dacă ar fi fost război aș fi fost trimis direct la Budapesta sau în Munții Tatra. Regulile în teatrul vieții le fac pițifelnicii cu vată de oțel sub umeri. La Arad, altă piesă de teatru, fiind chimist de profesie, am fost repartizat la plutonul de cercetare chimică și de radiație, al cărei șef era mr. Gheorghe Filip, un tip foarte inteligent, cocoșat ca și mine, autor al unor articole profesionale de excepție. Șoția acestuia era actriță la Teatrul de Stat din Arad. Nu-i mai știu numele. Dacă tot avem o discuție așa de lungă, ați putea afla unele amănunte!

 

I.A.: La fix. Sunt în legătură permanentă cu marele actor și poet Duca Radu Cazan, fost director la Teatrul din Arad! Acesta, după facultate, a lucrat în București, sub directoratul lui Radu Beligan și sub cel al lui Liviu Ciulei. Buzoian de-al nostru, de top. Pe 12 septembrie 2017 împlinește 80 de ani. A fost un actor foarte muncit, a lucrat și la teatrele din Vaslui și Târgu Mureș, apoi a ajuns la Teatrul „Ioan Slavici” din Arad, unde și-a desăvârșit cariera. A jucat și în filme.

 

M.I.: Știam câte ceva. Bietul maior Filip dacă ar fiu știut câte ceva despre Radu Cazan, m-ar fi tratat cu milă dublă.  Ce e drept, nici eu nu prea auzisem despre actorul Radu Cazan, decât din… auzite! În fine, maiorul Filip, după multe chestiuni de subordonare a mea față de mediul cazon, mi-a găsit un loc blând prin care să mă pună la muncă. Eu vă povestesc aici cum teatrul face parte inclusiv din Biblie. Domnul maior m-a pus să măresc niște „gravuri” militare referitoare la armele de distrugere în masă. Măream imaginile de pe cărți de specialitate, pe planșe mari, carton „Duplex”, pentru instrucția soldaților. Pe spatele fiecărei lucrări trebuia să semnez și să pun data. Am făcut această muncă vreo câteva luni, închis într-un spațiu de instrucție pe domeniul respectiv. Aveam un fel de normă. Trebuia să fac măcar 3 „cartoane” zilnic. Eu făceam câte 5. Eram închis în această sală de instrucție zilnic între orele 8,00 și 17,00. Mi se aducea mâncarea de la cantina regimentului după ce mâncau toți militarii. Inclusic ceaiul. Ca la câinii de rasă. Într-un fel, eram scutit de multe. Nu mai făceam instrucție și alte cele.

 

I.A.: Partea de „teatru” vă rog!

 

M.I.: Da, mă iau cu vorba. La un moment dat, am refuzat să mai fac acele planșe imense. Parcă eram într-un laborator de anatomie. Am făcut un fel de grevă a foamei, ceva timid. M-a luat de mână și m-a dus la arest. După ce am fost închis într-un loc cu un fel de grătare de duș pe jos, „la țambal”, cum se spunea atunci, după vreo două minute, maiorul meu s-a întors la celulă și m-a „eliberat”. Îi părea rău tare de tot. Mă avea pe conștiință. Parcă avea lacrimi în ochi. Eu aș fi dormit și pe acele scânduri împuțite. Aveam ambâț. După vreo câteva zile, dl. maior m-a scos la teatru, chiar la teatru. Am văzut o piesă, un spectacol oarecare. Mai fusesem acolo cu tot plutonul. Ne ducea el ca să aibă teatrul spectatori iar noi educație dramatică și soția spectatori. Nu zic că nu-mi plăcea. În fine, ca să anihileze juvenilul meu protest, domnul maior m-a scos în oraș, la o cofetărie, unde dumnealui avea o cunoștință, o fată frumoasă care mi-a pus pe masă, la comanda șefului, o cafea, o ciocolată și câteva picături de coniac strecurate în cafea. În acest timp, cât vorbea cu acea tanti, mă mângâia pe ceafă și spunea că sunt ca și copilul său, că mă iubește etc. Impresie artistică. După toate astea, ajuns în unitatea militară, mi-a spus-o în clar: „Să nu ți-o iei în cap, te bag în pizda mă-tii, acum mergi la bulău”. Știam că nu o să mă ducă „la bulău”. Asta e, domnule Aldeniu, am jucat și eu la Arad, ca figurant în arest militar. Haideți să vorbim despre Radu Cazan, despre neamul acestuia. Îmi face plăcere. Mi-l pot imagina pe Radu Cazan aniversat la Teatrul „George Ciprian”, la Buzău cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani? E o întrebare retorică, firește.

Ion Aldeniu

articol preluat de pe http://armoniiculturale.ro//