Skip to content

Un recital în proză

June 30, 2014

radu

Un test de perspicacitate critică este noua carte a Elenei Radu intitulată, frumos ca o jumătate de vers , Fiul din copcă, de parcă maternitatea ar fi o îndelungă penitenţă lângă apele îngheţate ale lumii. Între timp, proza Elenei Radu s-a radicalizat. Nu ştiam în ce direcţie se va desfăşura acest proces dar sunt semne că se îndreaptă spre proza poetică ermetică şi vaticinară. Faţă de romanele anterioare, naraţiunea ca metodă şi subiectul ca punct de sprijin sunt eliminate rămânând fraze enigmatice, scrise în tehnica integramei, anume pentru a fi descifrate. Tentaţia la lectură este să ”scandezi” aceste versete asemenea poeziei latine care dispreţuia rima dar adora ritmul, sau „metrul” cum spunea Eminescu (Oda în metru antic) Nu să le interpretezi, ca actorii, ci să le murmuri într-o cadenţă filozofică. Pentru o serată literară aceste texte pot fi uşor reorganizate sub formă de poeme oferind unor actori cuvinte oraculare care se aşează binevoitoare unele lângă altele fără să trădeze uşor revelarea enigmei.
În cele din urmă îţi dai seama că nu e nici poezie, nici proză ci un fel de a nota prin dicteu automat reflexii jurnaliere şi revelaţii nocturne: „Dincolo de raţiune pretindem sălaşuri noi de înşelăciune. Cum ar fi resemnarea într-o gândire colectivă. Vreau să mă opresc, să mă încălzesc dar nu cu sânge colectiv ci cu ardoarea cuvântului. Dar la ce ne mai trebuie adevăr când murdăria e atât de complexă şi se află în mare siguranţă ?” Astfel de formulări aforistice descoperi pe fiecare pagină şi nu are importanţă dacă ele aparţin sau nu vreunui gen literar. Este ceva ce se aşează undeva între proză, poezie şi filozofie, mai aproape de aceasta din urmă. Dar ambiguitatea este maximă. Paradoxul este că, despre Fiul din copcă poţi demonstra că este o scriere excepţională dar, la fel de bine poţi să înalţi din umeri spunând că este o carte de necitit. Lipsa unei poveşti închegate este poate argumentul zdrobitor, doar că trebuie să ştim dinainte ce citim.
Curios este faptul că într-o asemenea stare de intimitate Elena Radu se manifestă ca un bun cetăţean. Este foarte atentă la schimonoseala vieţii social politice din patrie iar faptul că abia se întrezăreşte această preocupare este pentru că o transformă în durere şi incantaţie, uneori cu irezistibile nuanţe comice: „Fiecare e liber să aibă orgoliul şi buzunarul plin, fie pe căi legale, fie pe căi femurale. Deşi n-am mai văzut ceva legal de la rugăciunea Tatăl nostru…” Eroul sau eroina (aici lucrurile sunt indecise, este o ezitare permanentă, uneori pe aceeaşi pagină dacă nu în aceeaşi frază între feminin şi masculin) trăieşte într-o „cavitate” iar această cavitate este România însăşi. Elena Radu ascunde totul în metonimii numai de ea ştiute pe care abia ne lasă să le ghicim dar „va veni timpul unei Românii libere şi curajoase”. Uneori patriotismul străbate la suprafaţa oricărei metonimii în versete frumoase: „Iubesc poporul în a cărui limbă vorbesc, în patul căruia mă aştern şi mă scol vesel (!) admirând la geam vrăbiuţe şi glasuri de moştenitori. Cum aş putea să indic locul naşterii mele decât prin acest colţ semănat ?” Fraza este mereu animată de un contrast filozofic. „Voi vorbi numai despre materie şi despre gândul ei . Mă gândesc la mine pentru prima oară ca la o suprafaţă de timp … Suprafaţa de timp care sunt e ca un platou singuratic plin de lumină”. Pare că materia şi conştiinţa, spaţiul şi timpul se intersectează ajungând la unitatea iniţială. Deşi speranţa nu poate fi decât de inspiraţie divină, Elena Radu ezită între creaţionism şi darwinism: „ Mă întreb unde mă duc după preliminara mea confecţie” Dar mai departe o întrebare: Câte lumi se desfăşoară în trupul acesta gândit…”
Sunt propoziţii remarcabile care nu se leagă între ele prin liantul unui subiect dar trebuie gustate în autonomia lor. Deosebit de instructiv este să urmăreşti cum se naşte gândirea „din mers” a Elenei Radu. Deşi pare dubitativ „poemul” Graiul de dimineaţa tranşează în favoarea creaţionismului”. Sunt calmă, lucidă şi imaginea mentală e foarte clară: Dumnezeu ia din El şi-mi dă mie. Mai mult decât atât, ştiu şi din ce zonă a luat, am văzut. Din talie, din partea şoldului”. Este aici acea nevoie a credinciosului de a materializa prezenţa invizibilă a lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, imaginea efortului de a crede în dumnezeu, este atât de respectabil încât îţi stârneşte invidia. Autoarea e în stare să spună că a depăşit efortul şi l-a descoperit pe „El”, adică a trăit revelaţia. De fapt, e mai patetic procesul de la necredinţă la credinţă, cel puţin din punct de vedere teatral pentru că dumnezeirea este o stare de imobilitate şi atunci ce mai scrii în romanul următor dacă aici ai descoperit totul ? „A-l trăi pe Dumnezeu este cea mai mare minune a materiei” .De aici înainte Fiul din copcă devine o carte de rugăciuni în care nu raţiunea contează ci credinţa.

Mircea Ghiţulescu

Revista Luceafărul, 2009

 

Advertisements

From → Uncategorized

Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: