Skip to content

Cuvântul ca loc geometric al fiinţei

July 29, 2014

    OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Născut în 1955, în comuna Săruleşti din judeţul Buzău, Dorin Bocu este Profesor la Facultatea de matematică şi informatică a Universităţii „Transilvania” din Braşov. El întregeşte galeria matematicienilor-poeţi dintre care îi amintim pe cei mai cunoscuţi: Ion Barbu, Ioan Toderiţă, Dima  Zainea, G. Isac, Florentin Smarandache, Aurel M. Buricea, Marin Moscu, Ion Ianulea sau Viorel Dinescu. Emilian Marcu arăta, într-o recenzie din Convorbiri literare, că <<Dorin Bocu ştie să dea o ţinută aproape seniorială versurilor sale, aducând în prim plan expresii care de cele mai multe ori par a spune: „quod erat demonstrandum”>>. Până în prezent a publicat, pe lângă studiile de specialitate în domeniul informaticii şi matematicii, şapte cărţi de versuri: Amintiri din imperiul uitării (2000), La porţile clipei (2001), Surâsul semnelor (2002), Lipsit de aripi, dar visând la stele (2007), Memoria chihlimbarului (2007), Ultimul bastion (2008) şi Portalul timizilor (2009). Unul dintre poeţii-matematicieni amintiţi, e vorba de redutabilul sonetist A.M.Buricea, adaugă, într-o cronică la Portalul timizilor, cu spiritul de solidaritate de breaslă cuvenit: „În prefaţa Mai (in)timid(at) decât autorul, Marin Ifrim ne mărturiseşte că are un complex faţă de matematicieni. Pentru el „Literatura matematicienilor are ceva din rigoarea cifrelor, un mesaj dublu, o entitate caracteristică profesiei”. Dorin Bocu, după părerea sa, „este inconfundabil ca poet. Dă senzaţia de „intoleranţă” a discursului liric, spune totul fără drept de apel, chiar dacă poemele sale par relaxa(n)te în principiu. Când scrii despre asemenea autori, eşti inhibat din start. Nu ai cuvinte potrivite. Poezia sa place, are fluenţă şi conţinut, versurile nu sună deloc a gol, dimpotrivă”. Frumoasa apreciere a scriitorului Marin Ifrim sunt convins că vă va stârni interesul pentru a citi poeziile lui Dorin Bocu ”.

         Ultimul bastion (Editura Albastră, Braşov) cuprinde un număr de 20 de poeme şi este, după mărturisirea sugerată a autorului, cartea cea mai apropiată de sufletul lui. Poetul conferă poemelor sale substanţă epică şi le toarce calm firul narativ, imaginând poveşti tulburătoare prin tâlcul lor filozofic în ordine formatvă. În amplul poem cu care se deschide cartea căreia îi împrumută, de altfel, şi titlul, Dorin Bocu îl introduce în scenă pe orbul satului copilăriei sale, un înţelept care, ca şi Homer, are văz interior, adică percepe mult mai profund esenţa lumii ca spectacol, mult mai departe decât toate zările concrete şi, mai ales, dincolo de puterea de cuprindere a minţilor comune. E o lume a gândurilor pure depăşind frontierele palpabilului derivat din Cuvântul dintâi al cărui mister nu l-a dezlegat încă nimeni, dar întru descifrarea căruia continuă se se avânte, nălucitor, cei aleşi. Aventura capitală rimează cu o plonjare fascinantă în adâncul cuvintelor ce stau la baza oricărui univers paralel şi abstract prin definiţie. Copilul de odinioară a fost avertizat că „dincolo de aparenţe, cuvântul va fi/ ultimul bastion/ în care te vei retrage”, precum şi că aceste cuvinte, irizări, de bună seamă, ale celui primordial, sunt „adevăraţii străjeri/ ai comorilor noastre:/ clipa,/ bucuria extrapolării/ şi infinitul”. Cuvintele, vai, îl conduc, rimbaldian, la botezarea nenumitului şi-i temperează conflictul cu veşnicia: „Nu există plâns/ în lumea cuvintelor./ Subterana apă/ în care cuvintele/ sunt curăţate de mâl/ stinge conflictul acestora/ cu eternitatea./ Cei care le sorb/ înţelesul/ pot învăţa/ ce înseamnă/ să fiarbă/ în coaja fiinţei,/ structura./ Nu există punct/ în lumea cuvintelor./ Nicăieri şi nimic/ sunt poveştile/ în care secundele curg/ separate de ordinea ternă/ a faptelor./ În cuvinte/ îşi poate găsi/ un sălaş meteoric/ lumina” (Ultimul bastion). Drumul de la lumea cuvintelor cu care mama îl socializa în copilărie până la cea a conceptelor ce-i sporesc sentimentul de singurătatea cosmică prin care se raportează la eternitate e imens. Un dor îl încearcă de parcă a pătruns fără să-şi dea seama când şi cum în Valea Plângerii de unde realizează că nu se va mai întoarce niciodată în basmul împărătesc de dinainte de plecare sau de „Marele Zbor” ireversibil (Departe de umărul mamei). Universul din care şi-a luat acest zbor conferitor de măreţie, dar şi de solitudine, a fost iniţial unul premergător cuvintelor, sau unul, cum ar spune Nichita, al necuvintelor. Poetul a ajuns acum în tăriile gândului unde plenitudinea libertăţii spirituale a precum a albatrosului baudelairean în largul cerului marin sau a vulturului carpatin ce „străbate/ spaţii vaste/ dispreţuind/ însuşi timpul” (Vulturul). Plăcerea de a dezvolta metafore în înlănţuiri arborescente constituie unul din multele puncte forte ale poetului vizionar prin excelenţă: „Vulturul este un filozof/ cu aripi./ Deasupra lui/ nu există decât Dumnezeu./ Pentru el/ singurătatea este/ ca o pulbere/ a cărei lumină/ zăgăzuieşte marşul uitării/ către stâlpii/ ce sprijină plapuma bolţii” (idem, p.11).  Poemele lui Dorin Bocu sunt tot atâtea meditaţii pe tema condiţiei omului de geniu care se ştie condamnat la singurătate. Oricât s-ar strădui să-şi depăşească această ingrată condiţie ori s-o schimbe cu cea a muritorilor de rând, poetului îi este imposibil s-o facă. Nici Eminescu nu găsise altă soluţie când a abordat şi dezbătut această problemă de-a pururi spinoasă. Creatorul suprem pare să nu fi luat în calcul, atunci când l-a zămislit pe om, noianul de nelinişti metafizice care vor germina potopitor în sufletul chinuit al acestuia. Ieşirea din această singurătate e întrevăzută, paradoxal, tot prin cuvântul care l-a condus pe gânditor la izolare şi la plonjare în imensa sferă a abstractizărilor diferenţiatoare. Asistăm, în discursul poetic al lui Dorin Bocu, la o perpetuă tentativă de întoarcere în increat sau măcar spre acea linişte visătoare din podul casei părinteşti în colbul căruia s-au palimpsestat „amintirile strămoşilor” şi un întreg trecut pe care doar ochii minţii iscoditor-interogative îl mai întrezăresc. Imaginaţia eidetică are o forţă reconstituitivă colosală. Războiul cu umbrele e, cel mai adesea, unul pierdut, deşi învinsul caută să-şi ascundă, încercat de un simţământ de zădărnicie şi de dezabuzare, sentimentul de umilinţă. Fiul risipitor de cuvinte şi-a irosit încrederea în Logos şi nu-şi doreşte decât să se refugieze într-un spaţiu al tăcerii ostoiotoare: „Nu mai cred/ în puterea mea/ de a trăi/ din strunirea cuvintelor./ Am să tac/ apăsat./ Ca un învins,/ rămas fără cal/ în pustiul/ febril/ al tendinţelor” (Ca un învins). Firea vegetală i se pare poetului bună conducătoare de ataraxie. Saturat de gânduri înalte, poetul visează să adoarmă, de pildă, în puful galben al păpădiei: „Pe o poiană/ înveselită de soarele/ abia înmugurit al primăverii,/ vreau să adorm/ înfăşurat în galbenul,/ exuberant,/ al păpădiei./ Forfota şi nerăbdarea cuvintelor/ de a lua în stăpânire/ orizontul,/ trebuie să mai aştepte./ Astăzi mi-am uitat acasă/ toiagul abstractizărilor” (Pământul acela). Somnul scontat e unul al cuvintelor „rupte din ordinea timpului”. Nu-i exclusă însă nici atunci simbioza avantajos-întremătoare cu aceste cuvinte: „Am ajuns să mă întreb:/ nu m-aş putea hrăni/ oare,/ cu seva ce curge/ prin coaja cuvintelor?” (Tristeţea). Cuvintele au devenit pentru poet vase capilare prin care „zăvoaiele metafizice” trec în fiinţa poetului nebănuitele seve ae teluricului revigorator. Dacă părintele Jocului Ielelor văzuse idei, despre matematicianul-poet Dorin Bocu se poate spune că a văzut cuvinte, acestea fiind capabile să înlocuiască însuşi timpul când acesta va adormi şi-l vor ajuta, în chip miraculos, să se desincopeze: „Văd cuvintele zburând/ pe deasupra apelor,/ învelite-n amurg,/ cuprise în hora/ scurgerii clipelor/ în carnea pământului./ Cel mai dulce zbor cu putinţă./ Zborul gândului/ printre minunile lumii,/ fără a fi îngenunchiat/ de constrângeri şi ţel./ Le aud păşind/ dimineaţa/ prin iarba sfinţită de rouă./ În casele lor/ înălţate din lacrimi,/ uitare de sine/ şi munţi de nisip,/ oamenii dorm/ sau se luptă/ cu teama de umbre./ Ajuns în punctul/ în care timpul/ adoarme pe dealuri,/ duhul cuvintelor/ cântă,/ iubeşte,/ muşcă ţărâna/ şi-n palma privirii/ cuprinde/ învierea din lut a secundei” (Ziguratele eternităţii). Rolul cuvintelor în devenirea, atât a omenirii cât şi-a fiecărui ins în parte, e unul capital, poate chiar decisiv. Prin cuvinte, din ce în ce mai multe şi mai bogate în sensuri, „reuşeau visătorii/ să ardă pustiul/ în lava uitării” (Lipsa cuvintelor). Ca un adevărat magistru, poetul care nu vine din domeniul filologic, ţine să-şi ilustreze şi să-şi argumenteze aserţiunea: „Dac’am putea/ să dăm înapoi/ timpul cuvintelor,/ am vedea cât de puţine erau/ la început./ Mamă,/ tată,/ surâs,/ adiere,/ lacrimă/ şi Dumnezeu./ Doar cuvintele esenţiale./ Nu se inventase,/ încă,/ telurica foame/ de sensuri şi eu./ În lipsa cuvintelor/ iubire,/ sărut,/ despărţire, inflexiune/ şi azimut,/ existau multe nuanţe/ de apropiere,/ tristeţe, bucurie/ şi scufundarea lentă/ în necunoscut” (idem, p.26). Cuvintele sunt pentru Dorin Bocu aidoma albinelor: dacă aceste insecte polenizatoare ar dispărea complet de pe planetă, omenirea nu le-ar supravieţui decât doi sau trei ani. Poetul realizează şi o meditaţie, în variantă proprie, despre Geneză: „Cuvântul a tulburat ordinea lumii./ Înainte de el,/ imensitatea/ avea conştiinţa de sine/ zidită curbat./ Perfecţiunea/ pe care tăcerea/ o poate distinge/ când marile forţe/ se-adună la sfat./ Haosul rege./ Structurile,/ ramuri de care atârnă/ şi iadul şi raiul./ Sub pavăza unui/ etern concordat” (Conştiinţa de sine). Locul pe care i-l rezervă principiului feminin în univers, mai precis femeii pe scala sa de valori afective, e unul irevocabil cantonat în mister, poetul fiind conştient că o asemenea enigmă nu trebuie luată cu asalt interpretativ. Ca şi la Blaga, corola de minuni a lumii nu trebuie strivită, ci protejată prin învăluirea în taină. Cuvintele, oricât de exact şi de meşteşugit ar fi alese, rămân de-a pururi tangente farmecului trupului celei pa care Dumnezeu a modelat-o cândva din coasta bărbatului dintâi: „Despre femeie/ nu voi mai scrie nimic./ De prea mult timp/ se ştie că este/ o enigmă/ imposibil de explicat./ Oricum aş alege eu/ cuvintele/,/ va rămâne ceva nespus./ Despre sânii ei catifelaţi,/ despre pulpele ei apetisante,/ despre buzele ei/ înfăşurate în cămaşa invizibilă/ a îndoielilor/ şi singurătăţii. Sufletul meu,/ fărămiţat,/ fără drept de apel,/ de obsesia sensului/ în containerul diversităţii,/ nu va mai plânge/ după surâsul/ cu geometrie variabilă/ a turbioanelor feminităţii” (Imensitate). Poetul e conştient că vremea maculează fiinţa, că imixtiunea erorilor în viaţa insului e inevitabilă şi că bucuria de a fi descreşte cu anii ce se adună. În această ipostază, sentimentul zădărniciei de care aminteam mai sus se amplifică. Singura alinare o constituie, şi în acest caz, cuvintele care întârzie sau frânează prăbuşirea totală în marasm existenţial şi readuc, panaceu, amintirea anilor fericiţi când singurătatea nu-şi exersase în aşa măsură muşcătura de viperă veninoasă, nealtfel, de altminteri, decât a cuvintelor: „Fără cuvinte/ întunericul ar fi/ mai puternic decât/ simfonia/ scânteietoare/ a diversităţii./  Ce vremuri,/ înţelepţilor de pretutindeni,/ acelea în care/ auzul meu lucra,/ dezinvolt,/ la frecvenţe înalte” (Zădărnicia). Versuri precum cele reluate pe coperta a patra a plachetei: „Privesc/ cuvintele cum muşcă/ din trupul meu/ tăceri,/ de care/ uitaseră/ şi dumnezeii/ şi cuvioşii care speră/ la nemurire/ prin altare” (Stăpân), pot fi oricând puse în relaţie cu celebrul vers barbian „Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el”, vers pe care teoreticianul şi promotorul textualismului românesc  –   l-am numit pe regretatul Marin Mincu  –  îl găsea emblematic pentru legătura dintre poet şi opera care-l devorează fără milă. Atitudinea faţă de cuvânt a evoluat şi ea, de la una de expansiune a fiinţei spre una în care cuvântul foloseşte de ascunziş. Se adevereşte aserţiunea conform căreia cuvântul i-a fost dat omului nu să-şi exprime ci să-şi camufleze gândurile. Poetul, tot mai conştient că se află în faza de coborâş biologic, pe versantul de dincolo de piscul vieţii, îşi revizuieşte poziţia faţă de cuvinte şi are momente când îşi regretă traiectoria existenţială parcursă şi-şi confecţionează virtual o alta în care ar fi ajuns să gândească la metacuvinte. Satul natal l-ar fi reţinut pe tărâmul său basmic unde ar fi dat un cu totul alt curs dorurilor ancestrale: „Iată cum/ m-am rătăcit/ de susurul apelor/ unde fac popas căprioarele/ pe înserat/ şi de murmurul îndepărtat/ al stelelor/ care m-au încoronat/ rege al gândurilor/ peste ţinutul/ în care casele/ par spânzurate/ de curcubeie şi fluturi/ din raiul uitat” (Martor). Ca de fiecare dată, însă, această întoarcere a intelectualului în lumea „de dincolo de începuturi” se dovedeşte imposibilă, cum destul de exact a spus-o Marin Preda, apropo de plecarea intelectualului din lumea satului ajuns sub tăvălugul istoriei comuniste cu colectivizarea ei forţată cu tot. Mediul rural nepervertit l-ar fi ţinut cu siguranţă pe poet, şi mai ales pe omul de ştiinţă, mai aproape de Dumnezeu. Memorându-şi anii fericiţi, petrecuţi în compania fratelui său, se acuză că că s-a lăsat „răpit de iluzii”. Altădată, îl invocase pe Cel de Sus să-l ajute să-şi lepede jugul în care ursit(oar)ele l-au ademenit să intre (Tristeţea). Făcându-şi bilanţul, poetul observă că zadarnic s-a dorit departe de cuvinte: ele sunt cele care au venit nestăvilit spre el. Dar, ca orice poet, se amăgeşte că-i vor supravieţui, pentru că: „Fiecare cuvânt ascunde în sine/ povestea unui surâs/ tămâiat cu parfumul debil/ al tristeţii” (Cuvintele). Îl încearcă, de asemenea, părerea de rău că s-a jertfit pe altarul ştiinţei până la a-l fi neglijat pe Dumnezeu căruia-i cere să-i redea, de se mai poate, o parte din trăirile irosite paralel cu credinţa de-a lungul vârstelor apuse. Sua culpa pe care şi-o face e una dezarmant de sinceră: „Da,/ eu ştiu c-am greşit,/ răspunzând/ cu tăceri de oţel/ când am fost/ vizitat,/ în amurguri,/ de tine./ Da,/ eu ştiu că deşertul/ va da nerăbdării/ parfumul iubirii de cer şi de sine./ Dar,/ îţi cer,/ nu te rog,/ să ai milă eternă/ de zâmbetul ei./ Singură-n noapte/ privirea-i aleargă/ sperând să mai afle/ un loc/ lângă zarea,/ strivită de oameni,/ sfinţită de zei” (Singură-n noapte). În testamentul său spiritual, poetul se pune din nou în ecuaţie cu cuvintele ce l-au ales cândva întru dureroasă textualizare, în ciuda voinţei proprii, dar pe care le-a slujit cu dăruire şi smerenie: „Să fiu înveşmântat/ în duhul/ cuvintelor,/ ce încă poartă,/ sub coaja lor,/ zăpezi,/ izvoare,/ metempsihoze,/ anateme,/ surâs de peşteri/ şi zenit./ Să fiu,/ desprins de mine însumi,/ imun la zgomotele clipei,/ pe geodezicele zăriii,/ un punct pornit/ spre infinit” (Săpân).

         Dorin Bocu a analizat, cu precizie matematică, multiplele implicaţii ale legăturilor nebănuite dintre om şi cuvintele pe care le vehiculează şi care nu vor înceta niciodată să-l fascineze. Versurile din placheta Ultimul bastion constituie o meditaţie unică pe tema cuvântului ca loc geometric al fiinţei. Sub genericul Non multa, sed multum, cele 50 de pagini se citesc cu încântare şi ele îmbie la neîntreruptă meditaţie având ca obiect însăşi devenirea şi perindarea noastră prin univers.

                                                                                                                Ion Roşioru

 

Advertisements

From → Uncategorized

Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: