Skip to content

Ceasul

February 8, 2015

CORNELIU STAICU 1

„Nu e bine.Deloc nu era bine”, își zise Vergil Pojarnicu privind termometrul. Acesta arăta 38 cu 6, temperatură în măsură să îngrijoreze și pe unul tânăr în putere, gata să se ia de piept cu boala, darmite un bătrân cardiac ca el, încercat și răsîncercat de beteșuguri. Astăzi îl durea în piept parcă mai mult ca altă data și avea o năuceală în cap pe care nu reușea să o domolească oricâte hapuri înghițea. „Scap eu și din asta”, își mai zise el resemnat și o luă târșit către bucătărie, socotind că un ceai fierbinte îndulcit cu miere și îmbunătățit cu 3-4 linguri de rom – rachiu de trestie de zahăr de primă clasă, nu spirtul de barabule de se vindea prin prăvălii acuma – avea să-l pună pe picioare până dimineață.

Numai că până dimineață mai sânt, hăt, ceasuri bune, greu de trecut când ești picnit de boală din senin. Se uită la ceas și un zâmbet îi apăru pe față: era 1.11 noaptea. „He,he, i-a uite ce potriveala naibii! Taman vremea să cânte cocoșii prima data”, gândi el. Și, cu toată năuceala din cap, i se păru că chiar aude cocoșii cântând.„E vreo părere de la boală.De unde cocoși în mijlocul orașului?”

Numai că în tăcerea nopții se auzi din nou un cucurigu prelung, de sfârșit de lume.„Să știi că este unul măcar pitit prin vreun balcon. Mde,o fi poftit oarecine la borș acru de zburătoare cu tăiței de casă”.

Dar ce, asta era singura ciudățenie din seara și noaptea aceea?!Pe la șapte seara cineva sunase insistent, făcându-l să se grăbească îngrijorat către intrare. Când deschisese ușa, ce să vezi? Dinaintea lui era un țigănuș mâzgălit cu tăciune pe ochi, care a ținut să-l chestioneze scurt: „Primiți cu Halloween-ul?” Năuc de febră și luat pe nepregătite, îl privise pe individ cu o uitătură atât de rătăcită, neînțelegând ce dracu bălmăjește ăla acolo, încât mâzgălitul, care în principiu trebuia să sperie lumea, s-asperiat el cel dintâi, bătând în retragere fără să mai aștepte răspuns. Abia după ce a închis ușa bietul Vergil a priceput că a doua zi era sărbătoare nouă, venită de aiurea, care se potrivea ca dracu cu obiceiurile cele vechi ale pământului.Dar lumea asta nebună și veșnic gata de schimbare la mofturi o adoptase cu entuziasm și fără să o caute prea mult la sensuri și simboluri.

„Țara-i plină de tătari, proștii toți cu lăutari!” constată el înnăcrit.

Îl dureau oasele de parcă era bătut.Îl dureau mai ales ochii de la lumină. Se întinse gemând pe pat, cu cana de ceai în mână,grijuliu să nu se opărească. Reduse apoi lumina veiozei de la căpătâi până aproape să o stingă, camera rămânând luminată mai mult de cifrele roșii, ca de foc, ai radioului cu ceas deșteptător de pe noptieră.

Deșteptător e un fel de a spune. Cine are nevoie să fie sculat cu ceasul, când de o viață se trezește, vară-iarnă, zi lucrătoare ori de sărbătoare, la 6 fix.Iar dacă, prin absurd, n-ar reuși cumva să se soale, l-ar ridica din pat motanul tărcat, alb cu roșu, „tâmpitul de pisic”, cu care se procopsise cu ani în urmă și căruia îi intrase în reflex să își vadă stăpânul în picioare la prima oră a dimineții.

„Îi bun de ceas și dacă se ia curentul”, îl lăudase el într-o zi la birou. „Merge mai exact decât orologiul  gării.Din păcate însă n-am reușit să-l setez ca să deosebească zilele de sărbătoare de zilele de lucru și să mă scoale duminica dimineața cu un ceas mai târziu”, încheiase el cu un fals regret, spre amuzamentul celorlalți. „Serios?! Și nu-l întoarceți niciodată, domnu Pojarnicu?întrebase cu candoareNona Constantinecu, care, intrând taman atunci în încăpere, nu pricepuse că era vorba de un cotoi viu și nu de un ceas deșteptătorîn formă de pisică. „Nu mai am cum, domnișoară. Că l-am dat la castrat și nu mai are „cheie”, o lămurise el mucalit în hazul asistenței, foarte receptive la replicile cu dublu înțeles.

Cu ceasul, ca și cu motanul de altfel, se procopsise de cadou aniversar de la prietenul Raclea, Lucian Raclea. „Ia-le, Vergilică-tată, că te cântă cucii de singurătate în apartamentul ăla urât în care te lăfăi tu de unul singur și în care eu, unul, n-aș sta nici bătut.” Iar săracul Vergil le luase bucuros, zicând bogdaproste că amicului său nu-i trăsnise prin cap alta mai ciudată.

Că era în stare nebunul.

Păi nu-i aduseseel bietului Mișu Luntraru, drept  cadou de nuntă, un măgaralbanez în carne și oase, de era mireasa să leșine când l-a văzut?Râdea lumea de la nuntă de se prăpădea.NumaiMișu, mirele, făcea fețe-fețe, că auzise și el vorbele ce umblau pe seama sa, cum că ar fi oarecum„deficitar la dotări”. Adică, își dădeau nuntașii coate între ei, dacă-i ședea nădejdea într-un ou, la ce-i trebuia lui însurătoare. Dar și Mișu i-a întors-o pe loc, că a pus măgarul la masă alături de alde Raclea, zicând că „să fie doi de-o teapă la un loc” (2 măgari, adică) și că „dacă se plac de ce nu se iau dracului odată, să nu mai sufere atâta unul după altul?”

Măgarul, ca orice măgaralbanez: bea vin din frapieră și mânca șervețele de hârtie ceva de speriat, spre hazul nebun al nuntașilor.Chinul ăl mare a fost după aia, la spartul nunții, când a fost să dea animalulafară din salon, că se proptea dobitocul pe picioarele dinainte cu toate puterile, nevoind să iasă de la căldura încăperii în frigul de afară. L-au păcălit până la urmă cu pachetul de șervețele, că îndărădnicul avea patima asta cu halitul hârtiei de când era mic.De altfel, din patima asta i s-a și trăs sfârșitul.

Mișu a vândut dobitocul chiar a doua zi, cu un preț bun, la o unitate de vânători de munte, întorcând rușinea de la nuntă în câștigpentru luna de miere.Mulțumit și Mișu, mulțumiți și militarii, că îi mai scutea de beleaua căratului echipamentului pe coclauri.

La prima aplicație prin munți însă, bețivul de măgar a făcut ce-a făcut și a băut o marmidă întreagă de bere, uitată deschisă de ofițerul care conducea aplicația. Că a golitmarmida aia n-ar fi fost mare lucru, că mai avea ăla două la popota mobilă, dar, ajuns mangă de la atâta băutură pe nemâncate,măgarul, ca orice măgar albanez, adică un bețiv de clasă s-a apucat de-a ros și o hartă secretă de stat major, aflată pe o masă de campanie întru coordonarea aplicației. Când a văzut maiorul, care luase harta de la B.D.S. pe propria semnătură și acum mai avea doar ața, a înnebunit: a luat un baton de trotil, i l-a băgat măgarului sub coadă și a dat foc la fitilul Bickford cu bricheta personală.

Cine a zis că răzbunarea este arma prostului, mare dreptate a avut, întrucât  până seara l-a și ajuns blestemul măgarului.Că generalul de la divizie, când a aflat de tărășenie, i-a dat maiorului 15(cincisprezece) zile  de arest la garnizoană pentru consum de alcool în timpul serviciului, l-a dat înnapoi în grad cu 2(doi) ani, adică l-a făcut din maior, căpitan, pentru că a văduvit unitatea de o parte din capacitatea ei de luptă, constând din 1(unu) măgar destoinic și i-a imputat și paguba de 2000(două mii) lei,sub motivația absurdă că „… doar n-oi fi vrând să o plătesc eu, măgarule!”.

Ațipise.Rememorând isprava măgarului, bolnavul reușise să adoarmă pentru un timp. Mult credea el, dar puțin când a văzut că ceasul arăta fix 2.22. „Ei drăcie!Iar s-au potrivit trei la rând.Ce-o fi însemnat asta!?”

Avea 22 de ani când se întâlnise prima oară cu Raclea, făcu el o legătură aiurea cu cifrele de pe ecran.Tocmai se liberase din armată și lumea civililor i se părea străină după o perioadă așa de lungă petrecută prin cazărmi și cariere de piatră, că făcuse armata la geniu, sectorul piatră concasată pentru calea ferată. La sfârșit, când socoti cam ce ispravă făcuse elîn vremea asta, constată că trăsese 5 cartușe cu carabina, mâncase 4 găleți de fasole, făcuse 3 zile de bulău, încasase 2 perechi de palme de la sergentul Nuțică și mărunțise un munte de piatră cu concasorul.

Cu Raclea se întâlnise în tren, ăla venea de la o înmormântare și tot trăgea dintr-o sticlă de rachiu roșu de coarne ce o sfeterisise de pe masă când plecase de la pomană. Îi dăduse și lui să bea, bucuros că are cu cine. „Ia, camarade, că stiu că ești restanțier rău la sângele Domnului.” Neînvățat cu tăria rachiului se matolise rău, iar când coborâse din tren îl trăznise o cumplită durere de creere, de simțea că-I sar ochii din cap. Când trenul ajunsese în oraș, Raclea îl cărase până la taxi și mai apoi îl cazase peste noapte acasă la el, să nu se facă de râs înfățișându-se înaintea părinților în halul ăla, respective beat mort și tăvălit prin noroiul terasamentului, că mai și căzuse grămadă când coborâse din vagon.

Se trezise a doua zi pe la prânz, chiaun de băutură și cu dor de acru. Raclea lipsea, dar îi lăsase un bilet zicând că are o treabă și vine mai pe seară.Numai că înaintea lui Raclea a venit Vera.Tânără, exuberantă, atrăgătoare, îi cam luase piuitul, până mai ieri, soldatului Pojarnicu D. Vergiliu, iar în acel moment civil mahmur și năuc.

Veraîl căuta pe Lucian să îi dea sau să-iceară, n-a înțeles el prea bine, nu știu ce carte, niște rubaiate de Omar Kaiyam, zicea ea, dar bietul Vergil se uita la ea ca vițelul la poarta nouă, nepricepând despre ce naiba vorbea fata asta și pe ce limbă. Îl citise cumva pe marele Kaiyam? Lui cum ise păruse? Lui i se păruse…mare, zisese Vergil ca să zică și el ceva, întrebându-se cine draci o mai fi și ăsta, deși după nume părea ceva harap or undeva pe acolo.Oh, ea era de-a dreptul obsedată de Kaiyam, nu putea să se culce seara până ce nu citea măcar un rubaiat și nu căuta să înțeleagă sensul filosofic pe care îl ascundea acesta.

Vergil tot încerca să-și ascundă mâinile cu bătături cât nucile în palme de la atât dat la lopată piatră spartă de sub concasor, așteptând o minune ca să nu se facă de râs înaintea fetei ăsteia frumoase, care ea întreba, ea răspundea, ea concluziona, fără ca el să mai apuce să zică ceva.

Taman atunci veni și Raclea, ud de ploaie și încărcat de pachete și bietul Vergil răsuflă ușurat. Vera îi ieși înainte să îl ajute cu pachetele și arătând cu capul spre el spusese că, uite Lucifer, a găsit și ea în sfârșit pe cineva care știe ce-i acela un rubaiat, ce valoare morală și filosofică poate concentra el în doar patru versuri și cât de complex poate fi gândirea unui poet dus din lume acum 800 de ani. Iar Vergil se uita ca boul la Vera și nu putea să priceapă dacă vorbește serios ori își bate joc de el. Curios, se simțea măgulit în ambele ipostaze. Reușise să îi capteze întrucâtva atenția fetei și pentru moment îi ajungea și atât.

S-au despărțit prieteni la toartă, ea propunându-i să se întâlnească a doua zi la o cafea, unde să îi explice, el ei, sensul metaforic al rubaiatului 18. Vergil s-a eschivat cât a putut, zicând că îi era imposibil a doua zi, dar peste o săptămână e liber, gândind că în șapte zile se dumirește el ce-I cu harapul și cu scrierile lui.Orice draci vor fi fiind acestea, epigrame în rimă încrucișată ori psalmi bisericești de pe la moschee.

Când, la o săptămână după aia, i-a prezentat, cât se poate de documentat, punctual său de vedere asupra rubaiatului 18, Vera l-a ascultat distrată, după care l-a întrebat senină ce părere are despre ideile pe carele vehiculează Nietsche în „Așa grăita Zarathustra”, pentru că ei i se par a fi idei fundamantale. Bietul Vergil a gemut greu, după care a zis că Nietsche este mare.Apoi s-a scuzat că trebuie să plece urgent, dar peste o săptămână, în mod sigur o să îi prezinte el în detaliu ce și cum și cu ăsta.

Numai că peste o săptămână când a vrut să spună ceva despre Niesche, Vera l-a întrebat imperative cum I se pare „Strigătul” lui Munch, pentru că ei îi crează neliniști metafizice. „Hait, altă năzbâtie acum.” Și socotind că Munch ăsta cu strigătul lui o fi vreun cântăreț de opera, nu mai îndrăzni să spună că e mare, ci că e tare. „Strigătul e tare, mult prea tare”, răspuns la care ea a rămas,  pentru prima oară, cu gura căscată.

Și frumoasa Vera l-a plimbat așa, prin toată cultura și civilizația lumii, un an întreg, fără ca el să se poată dumiri,dacă pe ea  chiar o interesau părerire lui sau pur și simplu își bătea joc de el.

Peste vreun an Vergil Pojarnicu a cerut-o de nevastă pe exuberanta domnișoară.Iar ea a zis: „Bineînțeles, dar de ceți-a trebuit un an? Pentru că mie mi-ai plăcut din seara aceea de la Raclea, când încercai să-ți ascunzi mâinile de mine. N-am priceput de ce. Pentru că eu socotesc că unul cu așa bătături în palmeeste în stare să răstoarne și munții pentru mine la o adică. Atunci, de cear fi trebuit el să fie stânjenit pentru asta?”

Ațipise din nou și se trezise speriat, nici el nu știa de ce. Îl luă frica în momentul când văzu ceasul, care arăta ora 3.33.Și se mai auzeau și cocoșii cântând a doua oară.„Hai, ce poate însemna asta?se întrebă el din nou. Probabilitatea de a-și arunca ochii pe ceas fix atunci când pe ecranul acestuia să se înșire aceleași  cifre de trei ori la rând era rarisimă. „Și la loto mai câștigă câte unul, deși sânt sute de mii care așează cifrele pe bilet”, găsi el la repezeală o explicație care să-l liniștească întrucâtva.

Cât privește cifrele de pe ecran se gândi că la 33 de ani i se născuse băiatul și că era să i se nască acasă, fără moașă și fără îngrijire, pentru cu se grăbise să vină mai devreme și îi cam luase pe nepregătite. Noroc că în seara aia trecuse Raclea pe la ei și văzând situația o urcase pe Vera în mașină cu tot calabalâcul șio dusese în trombă la spital, cu trei mașini de poliție după el, că intrase pe roșu în toate intersecțiile de pe traseu.

Dat dracu Raclea ăsta. Și, ia uite domnule, cum se impletise destinul lui, în momentele lui de relevanță, cu ciudatul ăsta. Păi, când a fost să se numească un nou șef de birou, nu datorită lui Raclea îl aleseseră pe el din patru candidate?El având, theoretic, șansa a patra.Avea 44 de ani și 4 luni. Fix.

Ori când cu operația pe cord. Dacă nu era Raclea care să fi fost coleg de liceu cu doctoral, dracu îl lua. N-ar fi ajuns el la marele profesor cât e lumea-lume. Și să vezi comedie, nenișorule. În ziua operației avea fix 55 de ani și 5 luni.

Mda, îi era dator lui Raclea până peste cap. Chiar îi spusese acestuia odată: „Lucică, băiatule, când mă plătesc eu la tine, că s-au adunat cam multe?” „E timp, Vergile-nene, e timp. O să plătești și tu când or să plătească și ăilalți de îmi sânt datori. E vreme”, mai zisese el și rânjise strâmb.

Termometrul arăta 39 de grade Celsius de-acum. Nu era bine. Deloc nu era bine. Potrivelile astea cu aceiași cifră repetate de trei ori începuseră să îi dea fiori și se gândi dacă nu cumva o luase razna de la atâta febră. Se ridică cu greu și se duse târșit la aragaz ca să își mai facă un ceai. Eh, dacă ar mai fi fost Vera i-ar fi fost mai ușor. Dar Vera nu mai era.

Se chinui o vreme să încropească ceaiul ăla care îi ușurase suferința mai devreme, ba nu găsea punga cu buruienile potrivite, ba nu găsea borcanul de miere, ba nu mai știa unde pusese sticla aceea cu rom. Când reuși în sfârșit să îl termine, frisoanele erau așa de puternice încât avu nevoie de o veșnicie să îl toarne în cană. Se așeză sleit de puteri pe marginea scaunului și așteptă o vreme să își recapete forțele. Ațipi așa, în capul oaselor, mai-mai să se prăbușească pe podeaua bucătăriei. Se ridică cu greu și cu cana de ceai fierbinte în mână o luă către dormitor, obsedat de ideea că ceasul acela cu cifre roșii o să îi arate iar, în batjocură, trei cifre la rând, iar și iar și iar.

Când intră în dormitor răsuflă ușurat. Cifrele roșii spuneaucă este ora 5.58. Zâmbi fericit, se întinse pe somieră și sorbi cu nesaț din ceaiul revigorant.Era bine, era foarte bine.„Trei cifre la rând”, ce prostie, fu ultimul lui gând înainte de a adormi.

Îl trezi cântecul unui cocoș. „Cântă pentru a treia oară”, zise el speriat și un junghi îl înțepă în inimă. Își aruncă privirea spre ceas și constată cu groază că acesta arăta o oră imposibilă: 6.66.

-Bine, dar e absurd, așa ceva nu se poate, o asemenea oră nu există! urlă el în culmea spaimei.

-Ba da, există. Și asta este ora mea! auzi el un glas care semăna uimitor cu cel a lui Lucifer Raclea, administratorul cimitirului.

Atunci Vergil Pojarnicu pricepu că venise vremea.

Și tot atunci înțelese că l-a luat dracu.

Corneliu Staicu

Advertisements

From → Uncategorized

Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: