Skip to content

MARIN IFRIM ŞI CARTEA SA DESPRE ECHILIBRU

April 14, 2015

O carte interesantă ca alcătuire ne propune Marin Ifrim: „Blocat în lift, spre cer”, Ed. „Teocora”, Buzău, 2015. Purtând şi o explicitare a titlului, aceea de „puzzle lirico-est-etic”, cititorul va întâlni un melanj reuşit între jurnal, poezie, concepte şi atitudini.  Alcătuirea specială a textului m-a obligat  ca în sprijinul comentariului meu să apelez la o schemă       care vine, de undeva, dinspre teoria antigeometrismului.

Trăitor în interval, Marin Ifrim caută ieşirea din starea de prizonierat impusă de două lumi. Aspectul l-am mai întâlnit la Irina Mavrodin, poeta care şi-a supus poezia  principiului clepsidrei. Irina Mavrodin consideră viaţa în relaţie de echivalenţă cu intervalul, aceasta devenind, astfel, o  perfectă zonă de prizonierat.  Viaţa este starea de interval şi la Marin Ifrim: „…Aceasta este viaţa mea, / un drum / ca o coală / scrisă din mers, / un drum / care merge mai repede / decât mine, / un maraton / la capătul căruia / nu se anunţă / nicio victorie – /ci doar / o ultimă filă / rece şi albă!…” („Termofilă”).

        Blocat in lift  Intervalul lui Marin Ifrim se suprapune perfect peste Brăila şi înconjururile ei ca rezultat al intersecţiei dintre Balcani şi România. Am zice că viaţa poetului se învârte, precum un electron impregnat cu energie specifică balcanismului, în jurul Brăilei.  Fănuş Neagu, cel care şi-a ales adesea  ca topos Brăila,  îl vedea astfel: 1. „e un nou Isarlâk”; 2. „aici cam toţi sunt săriţi de pe fix”; 3. „toată lumea trăieşte într-o devălmăşie totală (haimanale, lichele simpatice, contrabandişti, revoluţionari, fanfaroni, demagogi, femei frumoase şi dezmăţate etc.)”; 4. „aici răul e un bine întors”; 5. „nu e o lume chiar demonizată”; 6. „aici acţionează simultan gravitatea, poltroneria, caraghioslâcul, înşelăciunea etc.”.   Cam pe aici  şi-a început existenţa poetul nostru, cu amendamentul că  a avut tăria să nu fie furat de esenţele dureros de plăcute ale balcanismului contaminator: „…bolta  ciuruită de medalii / de aceste enzime limfatice / ale eroilor / înţepeniţi pe cerul patriilor // nu sunt ani lumină / câte războaie oarbe // în fiecare dimineaţă / întunericul îşi pierde vederea / şi tot aşa de la un capăt / la altul al timpului / în subsolul Cerului / prosperă moartea la comandă…” („Moartea la comandă”); „…trebuie să-ţi trăieşti viaţa / ca şi cum ţi-ai săpa / propria groapă, / cât mai adânc / în tine; / acesta îţi este viitorul: / o coloană a abisului…” („Coloana abisului”).

Dacă Fănuş Neagu  îşi defineşte zona de prizonierat ca fiind un Isarlâk, Marin Ifrim îi atribuie o conotaţie oximoronică: „…în Grădina sa / orbul îl vede / surdul îl aude / mutul îl strigă / ologul îl cară / în cârca sa / prăpădită / cel care vede / închide ochii / cel care aude / e servitorul / regelui  Midas / iar guralivul /tace / îngropat în aur…” („Oximoron”).

Partea de jurnal a cărţii explică efectele lumii care l-au tras în jos. Gravitaţia vieţii se concretizează, la Marin Ifrim, prin pierderi.  Definitorii pentru poet au fost cele cauzate de moarte: pierderea mamei, a soţiei ( „Când Florina împlinise 9 ani şi Emil doar patru, mama lor moare. Pentru mine e primul sfârşit al lumii. Nu are rost să înşirui aici anii de amar care au urmat. Important este că amândoi copiii au învins toate obstacolele posibile…”), a unor prieteni buni precum Ivan, Badiu şi Tutunea.  Urmează pierderile cauzate de  conjuncturi existenţiale. Astfel apare un alt „sfârşit de lume” petrecut după primele două versuri ale unei poezii, în tentativa nereuşită de a o recita pe scena căminului cultural din satul natal („Trebuie să recit două strofe. Ies la mijlocul scenei, în faţă, şi spun primele două versuri. Apoi o văd pe mama într-o bancă, în primul rând. Tare mândră mai arăta. Amuţesc pur şi simplu. Ea îmi face semne cu mâna să dispar în culise. Nu pot. Parcă am tălpile lipide de scândura scenei. După câteva minute lungi, cineva mă ia de o aripă şi mă târăşte într-o parte”) sau pierderea primei vieţi, cea dominată de altruism, datorită unor medici destoinici („Oricum, sunt născut a doua oară. M-a (re)născut anestezista. Ceva se întâmplă. Până mai ieri am fost considerat un altruist total, acum simt în mine mari rezerve de egoism declanşat de risipa unui trecut în care am trăit pentru alţii”). În gimnaziu, copilul Marin Ifrim  va pierde contactul cu drumul cel bun, fiind selectat  pentru drumul cel rău ( „La răspântia dintre ciclul primar şi cel gimnazial am fost selectat pentru drumul cel rău. În a IV-a, existau două clase, A şi B. Oamenii de vază din sat îşi dăduseră copiii la clasa A, la domnul Macovei, unde nimerisem şi eu. (…) Împreună cu alţi şapte, am fost trecut la clasa a V-a  B. Ca să echilibreze situaţia, căci cei de la B nu prea îvăţau. Astfel, în loc să urc, să învăţ, mă pomenesc înconjurat numai de haimanale ale satului. Copii foarte răi, puşi mereu pe harţă, complet dezinteresaţi de învăţătură”), într-o clasă în care „…nimic nu se schimbă, violenţa şi notele proaste sunt lucruri obişnuite”. Marin Ifrim pierde oportunitatea de a rămâne în sat din momentul în care descoperă biblioteca personală a colegului Cornel Neculce sau pe cea comunală.  Risipită îi va fi şi şansa de a ajunge boxer de performanţă, iar la Valea Călugărească nu reuşeşte  să ajungă nici măcar „meseriaş în… băutură”.

Câţiva doctori îl ajută să nu ajungă în corul îngerilor. Ei vor „strica”  o rotiţă la liftul în care se  urcase pentru a ajunge în cer, acesta blocându-se, undeva, în drumul spre veşnicie.Din acest moment Marin Ifrim devine un adevărat „Iov în ascensor”, cum ar zice  Constantin Abăluţă.  Astfel că, eliberarea din prizonieratul vieţii s-a produs, la Marin Ifrim, prin evadarea în lumea imponderabilă a poeziei, acolo unde sălăşluieşte „sus”-ul fluidităţii semantice, în accepţiunea  lui Alexandru Budac. Spune Marin Ifrim: „…În fine, pot vorbi cu fruntea sus: / din fundul prăpastiei. / În fine, mă pot ruga / fără să îngenunchez…” („La limită”).

Poezia e rezultatul unor zbateri continue pentru a  învinge elementele specifice unei peratologii existenţiale şi a ieşi din interval: ( „ O fi acolo, sus, o zonă industrială / de fabricat berze şi tot ce e de ştiut / chiar şi când cerul e dedesubt. / Nişte fabrici de împachetat timp / în cărnuri propaspete cu termene de garanţie / mai mereu expirate; un loc unde / e nevoie de ambalaje noi / pentru istorii triste, / repetate la infinit…” („Fabricile timpului”); „…iată cupola bisericii / sfârşitul primului Cer / sub care / uneori mor / chiar şi / medicamentele; / deasupra / e lumea îngerilor / vânturile subţiri / suflând răbdătoare / în miracole lumeşti / inflamabile…” („Privelişte”) etc.

           Dincolo de partea de jurnal,  poezia,  prin alcătuiri de cuvinte supuse  efectului şlefuitor al sculpturalismului ca formă, reprezintă un echilibru  între  trup şi minte, echilibru pe care, o recunoaşte chiar poetul, nu l-a avut până la momentul opririi liftului acolo, aproape de cer.

Georgică MANOLE

Articol preluat de pe http://www.luceafarul.net

Advertisements

From → Uncategorized

Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: