Skip to content

Poetul după două decenii

April 23, 2015

Într-o frumoasă frază inclusă în referinţele critice ce încheie volumul antologic “Crinul regal” (1999) al lui Ioan Vieru, regretatul confrate Ion Stratan conchidea destul de abrupt că autorul este “poetul deceniului nostru”. Foarte rar îşi asumă interpreţii judecăţi atât de tranşante şi, de obicei, acestea urmează unor minuţioase analize comparative. Însă poeţii procedează, adesea, more naturali şi este excelent că aşa se întâmplă întrucât ne atrag atenţia asupra unor fapte care ar putea să treacă neobservate, pe care am putea să le pierdem din atenţie, mai ales în aceste vremuri în care poezia pare tot mai mult să devină un bun de lux, o inutilă cochetărie cu absolutul.

Un fapt este sigur, acela că, de la debutul cu volumul “Căile şoimului” (1990) au trecut peste douăzeci de ani. Suntem, prin urmare, într-un foarte potrivit moment pentru a încerca un bilanţ, o evaluare a poeziei lui Ioan Vieru. Mai ales că volumul cuprinde întreaga operă poetică la zi. O primă concluzie se impune de la sine – în ciuda a tot şi a toate, Ioan Vieru are o încredere netulburată în poezie, în forţa sa soteriologică. Dacă nu va salva lumea, cu siguranţă că poezia va mântui cel puţin viaţa poetului şi, poate, va da o speranţă cât de de firavă “aleşilor” săi cititori. Nu am utilizat întâmplător cuvântul prins între ghilimele – poezia elaborată şi rafinată a lui Ioan Vieru nu este nici pentru “marile mase”, nici pentru citit în aer liber. Vieru nu este un Păunescu, nici un Mircea Dinescu, deşi comportamental are mai multe în comun cu cel din urmă decât cu cel dintâi.

Aşa cum observa Dorin Tudoran, alt spirit afin, în prezentarea de pe ultima copertă a volumului “Crinul regal”: “Poezia sa este ca un lied pe care trebuie să îl asculţi de câteva ori spre a înţelege de unde vine şi spre ce încearcă să te poarte. Îţi trebuie o vreme să ajustezi volumul la intensitatea potrivită. În lipsa ei, rişti să treci fluierând pe lângă sensul acestui demers artistic meticulos”. Tudoran surprinde cum nu se poate mai bine formula specială a poeziei lui Ioan Vieru – un lirism elaborat şi ”obscur” – în sens mallarmeean -, cu o sintaxă adecvată acestei căutate şi fericite obscurităţi, în care “tablourile”, “portretele” se compun din imagini asociate după o logică secretă, ştiută doar de poet şi accesibilă doar cititorului dispus să parcurgă repetatele lecturi. Trebuie să semnalez că Ioan Vieru şi-a găsit formula lirică de la bun început. Nu ştiu dacă datorită debutului tardiv ori din cauza norocului pe care îl numim talent, din punctul acesta de vedere, o poezie din Căile şoimului este pe deplin contemporană cu toate din volumul de faţă. Aş spune că poetul a sosit la prima întâlnire cu publicul îmbrăcat în haine de gală, lăsând salopeta în cabină. Iar când spun “formulă lirică” înţeleg mai mult decât o simplă chestiune stilistică, nu mă refer doar la ceea ce ţine de meşteşug – este vorba, în primul rând, de viziune, pentru că nu stilul, care, în cele din urmă, se învaţă, face un scriitor adevărat, ci viziunea prin care acesta priveşte asupra sa şi asupra lumii. Sigur, e important, pentru efectul prim al lecturii, că poezia lui Ioan Vieru asociază oximoronic ”focul” şi “gheaţa”, că afectivitatea pasională şi distanţarea lucidă fuzionează într-un discurs contrapunctic cu o indiscutabilă forţă de sugestie, cum am afirmat-o deja comentând unul din volumele de început. Important este altceva, şi anume că această manieră de a proceda nu e nici “învăţată” şi nici aleatorie, ci ea provine din însăşi viziunea de adâncime ce-i diriguie scrisul. O viziune pe care aş apropia-o de gnosticism, deci de linia ascunsă, secretă a culturii europene, cea ocultată de obosita linie “oficială”. În poemul “Mica ambarcaţiune” se spune: ”libertatea nu poate fi decât ilegală“ şi aş vrea să vă asigur că afirmaţia fulgurantă a poetului este exactă ”literalmente şi în toate sensurile“ (Rimbaud). E un dar al poeţilor, al scriitorilor autentici să regăsească marile surse “pierdute”, subversive pentru status quo-ul spiritual. Totul se petrece în această poezie ca şi cum poetul, în ipostază umană privilegiată, ar fi Marele Preot, Mediatorul ales să împace, să amenajeze ca pe ceva suportabil dialectica infinită a universului mare şi a universului mic.

Iată, de pildă, cum e suprinsă această dialectică subtilă în poemul “Nerv optic” din volumul “Transparenţă cu Pieta”: “să fi dus ei/ transparenţa asta/ atât de departe/ încât au anihilat/ nervul optic/ al momentelor/ tot mai exacte// albul oaselor/ împrăştie norii/ noi nu”. Este cel mai scurt poem din volum şi l-am citat în întregime pentru că surprinde in nuce alchimia rafinată căreia se supune poezia lui Ioan Vieru. Chiar dacă “se împarte realitatea în aceste depozite/ unde misticii îşi vor da fac”, chiar dacă “e o ţară pentru morţi/ mai concentrică decât ochiul”, lucrurile se vor petrece mereu după legea lor, iar poetul va intermedia între ele, gnomic, oracular, dar în ”vizibilitate” asumată pentru că ”am pierdut masca în desişul unui centru poetic”.

Şi, de fapt, prin ultimele citate, extrase din volumul “Intervalul răbdării”, alcătuit din poeme fără titlu, ca şi cum poetul ar fi notat fragmentar, atunci când zeul i se adresa, spusele acestuia, am vrut să subliniez şi o anumită “fractură”, o anumită mutaţie în lirica acestuia, intervenită în volumele antologate. Formula lirică rămâne aceeaşi, viziunea nu se schimbă, dar ceva pare să fi intervenit. La început doar am bănuit asta, neputând să-mi precizez ce anume s-a schimbat. Recitind ciclurile cărţii am înţeles că s-a produs o subtilă extensie, ca să spun aşa, tematică. A apărut un al treilea univers problematic, intermediar între universul mare şi universul mic, foarte discret prezent în volumele anterioare, universului acum-aici, astfel încât poetul a ajuns să intermedieze între trei lumi, mai precis în zona de elecţiune a interfeţelor dintre acestea. E şi firesc să fie aşa dat fiind că poetul autentic vagabondează, întotdeauna, prin intermundii. Se obţine un fascinant joc al metaforelor şi imaginilor corporale, chiar viscerale, cosmice şi “sociale” – folosesc termenul în lipsa altuia mai bun -, în conformitate cu o alchimie al cărei rafinament nu pot decât să-l salut şi chiar să-l invidiez. De “tribuni” sunt şi eu la fel de excedat, ca şi autorul însuşi. Iar această extensie aduce şi ea ceva nou în tonul poeziei lui Ioan Vieru, o anume exasperare. Desigur, o exasperare discretă, foarte prelucrată, adesea aluzivă, sugerată, prin care poetul devine rezonatorul exasperării noastre masive şi directe. Prin exasperare înţeleg un amestec de disperare, dezamăgire şi revoltă, cel mai pregnant în ciclul “Capodopera cinematografică”, apărut, mai întâi, în volum separat.

Gheorghe Grigurcu afirma într-un articol din “România literară” că este un fel de “resorbţie a dezamăgirii prin integrare cosmică” şi, cel puţin până la “Transparenţă cu Pieta”, are dreptate. După aceea, însă, poezia se pune, cu adevărat, “în abisul realului”, după cum constată acelaşi eminent critic, ceea ce nu mai înseamnă acelaşi lucru. Chiar dacă îmblânzită printr-o savantă artă poetică, pe care Ioan Vieru o stăpânea de la începuturi, dezamăgirea, pe care eu prefer să o numesc exasperare, pentru că i-am dat o accepţie plurisemantică, nu rămâne mai puţin o conduită lirică asumată cu toată puterea. Realul îşi arată în întregul său chipul schimonosit, ridat, plin de răni şi cicatrice pentru că “e un timp al giulgiului” (cei de faţă) sau, uneori, arareori, faţa luminoasă a lucrurilor: “într-o sală de aşteptare/ vezi cum Dumnezeu/ schimbă lumea”(visăm?).

Bătălia dintre “fiii luminii” şi “fiii întunericului” este în plină desfăşurare, după formula gnostică şi, chiar dacă pentru moment sorţii par să încline în favoarea celor din urmă, rezultatul se lasă mult aşteptat. Ca şi credinţa, ca şi frumuseţea, poezia nu va salva probabil lumea, dar va salva sufletele în stare să-şi dorească salvarea. Desigur, în “Kali Yuga”, “în epoca noastră îngerii/ n-au fost printre noi”, dar aceeaşi epocă “a dat câteva capodopere inexplicabile” (epoca noastră). Şi, în cele din urmă, deşi “cerul morţilor atârnă pe sfoara cerului divers” (ne-am întors), deşi “în carapace sunt aceleaşi fantasme“ (un trup sau o aripă), “ne visăm unii pe alţii/ pentru a supravieţui atât de fericiţi” (poemul unui prieten). Probabil cu o minimă condiţie – (să) “fii pregătit să afli ce a fost înaintea visului”, după cum citim în splendidul poem “convingeri pierdute”, pe care doar amploarea mă împiedică să-l reiau în întregime. “Cândva s-a ştiut totul” (înaintea diluviului), “peste tot acum se ascultă poveştile/ dintr-un secol despre care nu se ştie aproape nimic“ – e foarte adevărat, dar care este misiunea poetului, alta decât aceea de a explora, precum un arheolog al spiritului, în succesivele straturi culturale ale inconştientului colectiv. Poetul, poate acel “înger mai greu” evocat în altă poezie din volum, îşi exercită funcţia de mediator între lumile omului tocmai în virtutea accesului pe care îl are la memoria integrală, chiar dacă fragmentat, intuitiv şi fulgerător, a acelor lumi: “eu sunt poet după o logică mai bună decât altele“. Iar trecutul chiar este “mai blând cu cei care scapă“ (pot fi infirmul), dar cei care scapă sunt tocmai cei în stare să-l păstreze în intimitate, să-l exploreze pasionat, nu cei care-l uită, pentru că niciodată exorcizarea nu este posibilă prin uitare, ci doar prin infinită şi atentă anamneză.

În fond, “dacă vom auzi ţipătul vom supravieţui precum/ galeriile de artă” (transa), în fond, “cândva cei îmbarcaţi spuneau adevărul şi la întoarcere“ (himera de după dezastru). Acestea ”sunt lucruri mai clare decât moartea“ (fără halucinaţii), dar pe care, din păcate, noi nu le putem vedea, nici auzi dacă nu suntem atenţi la avertismentele poetului, poate ultimul supravieţuitor dintre iniţiaţi, după ce marii preoţi şi profeţii ne-au părăsit, după ce filosofia pare să-şi epuizeze resursele ce i-au mai rămas în gâlcevi de limbaj. Ce mai poate face poetul “în vremuri secetoase”, la ce mai este bună poezia? S-ar putea să fie o iluzie gândul meu că poetul mai are o misiune, dincolo de combinatoria semnelor lingvistice, că poezia mai are vreun sens. Dar dacă, cel puţin, reuşesc să ne amenajeze o moarte mai frumoasă, cred că poetul şi poezia deopotrivă şi-au jucat rolul în economia mântuirii. Pentru că poetul nu se înşală: ”există câteva nedreptăţi la care Dumnezeu priveşte/ cu enormă atenţie” (club de lectură), iar una din formele prin care se restabileşte, uneori, dreptatea este chiar darul poeziei. Nu se înşală, de altfel, nici când constată că “îţi pui ordine în viaţă când ţi se cere/ un desen după propria imaginaţie” (vremea refugiului). Memoria şi imaginaţia, memoria imaginară, acea sursă eminentă a lirismului, acea facultate atât de rară din care îşi clădeşte poezia incorporalul corp, care îţi permite să percepi în deplină realitate până şi “lumina dintre coapse”, după extraordinara formulare din poemul “Capodopera cinematografică”, pe care iarăşi regret că nu îl pot cita în întregime. În fond, din perspectiva unui prezent precar – şi orice prezent este aşa -, poetul îşi lansează antenele către celelalte feţe ale timpului recompunând un fel de contiunuum, de corp comun al acestuia.

Nu ştiu dacă Ioan Vieru este “poetul deceniului nostru” pentru că, deosebit de regretatul Ion Stratan, nu am reuşit să citesc decât o mică parte din ceea ce s-a publicat din 1990 încoace în poezia românească. Ştiu însă că, debutat în volum în 1990, deşi cu texte din intervalul 1980-1990, poetul aparţine editorial acestor decenii post-revoluţionare. Mai ştiu că, dacă există un număr limitat de poeţi ai acestui timp, stabilit printr-un numerus clausus valoric oricât de exigent, Ioan Vieru este, fără îndoială, unul dintre ei. Dincolo de “zgomotul şi furia” unora dintre confraţii noştri, fără niciun fel de aplecare spre gregaritate, dar solidar în solitaritatea sa, după cum remarca şi Dorin Tudoran în textul deja amintit, Ioan Vieru a găsit în el forţa pentru a construi o operă poetică importantă pentru definirea chipului spiritual al epocii noastre. Şi o construieşte cu tenacitate, cu discreţie, cu un talent al inteligenţei manifestate cu “asupra de măsură”.

Liviu Antonesei

Articol preluat de pe http://www.cotidianul.ro

Advertisements

From → Uncategorized

Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: