Skip to content

Din istoria Teatrului „George Ciprian“ / George Stoian : „Cântarea României nu a fost inventată de Ceaușescu, ea a apărut pe vremea lui Carol al II-lea“

March 18, 2016

 George Stoian s-a născut și a copilărit în satul Ritiș, din județul Sibiu. Pentru că aici a simțit pentru prima dată emoția primelor aplauze, aici a văzut pentru pri­ma dată ce înseamnă un spectacol de teatru, a rămas ardelean, chiar și după zeci de ani petrecuți în Bu­zău. Trupele de teatru de la oraș care veneau în sat și îl pu­neau pe micul Stoian să recite poezii i-au dat acestuia posibilitatea să pri­mească și primele aplauze. I-au plăcut atât de mult încât și-a propus să primească și mai multe, născându-se dorința de a deveni la rândul său actor. A încercat să intre la Institutul de Teatru, dar după un prim eșec a renunțat, ră­mânând ceea ce se chea­mă un actor amator. A venit în Buzău pentru a lucra la fabri­ca de sârmă, dar s-a îndrăgostit de oraș, pentru că aici se făcea și teatru. Pe scena Teatrului „Geor­ge Ciprian“ a jucat alături de Iurie Darie, Niculae Urs și Radu Panamarenco.
Actor la Teatrul de Stat de la Turda, membru al mai multor cluburi de teatru, prezentator de spectacole, metodist al Casei de Cultură din Buzău, director al Clubului de Teatru de la fabrica de sârmă, câștigător al mai multor premii naționale, actor al Teatrului „George Ciprian“, îndrumătorul multor tineri premiați la numeroase festivaluri, nu de puține ori regizor și scenograf pentru spectacolele locale, Geor­ge Stoian a încercat să se implice cât mai mult în tot ceea ce înseam­nă teatru. Primul premiu național îl câștigă în 1979, la festivalul „Oameni și fapte în marea întrecere“, care se ținea la Târgo­viște. La Bienala de teatru „Ion L. Caragiale“ obține premiul pentru interpretare, iar în 1987 participă la „Cântarea României“ ca recitator, ajungând până în faza finală.

  Reporter: Domnule George Stoian, vă propun să începem cu… începutul: Când și cum ați realizat faptul că, în această lume există teatru ca artă, ca instituție?…

   George Stoian: Dacă e să „începem cu începutul“, cred că ar trebui să mă întorc  în anii copilă­riei. Nu există grădiniță sau școală care să nu pregătească spectacole, fie ocazionale fie de sfârșit de an, spectacole la care de regulă aveam „roluri grase“. Primele indicații re­gizorale, le-am primit de la tova­rășa învățătoare, care-mi spunea: tare și rar (indicații valabile une­ori și în zilele noastre). În vremea aceea, pentru mine teatrul era o joacă care-mi plăcea. Mai târziu, aveam să realizez, că teatrul este o artă pe care n-o poate face ori­ci­ne, o artă în care e nevoie în pri­mul rând de talent. (Calitate necesară  – de altfel – și la celelalte arte: muzică, dans,pictură etc.) Întrebat de un ziarist dacă e grea actoria, marele actor Constantin Rautki, a răspuns: Dacă ai talent e foarte simplu, dacă nu, muncești de-ți iese sufletul.

   Cred că și șansa a avut rolul ei. Anul III de școală profesională l-am făcut la Câmpia-Turzii, unde am găsit un club cu o paletă a activităților culturale deosebit de bogată. I se spunea club, fiind patronat de uzina din localitate, dar în realitate era o veritabilă casă de cultură a orașului. Pentru ca și cititorul să-și poată face o părere cât mai exactă, ar fi suficient, zic eu, să spun că resursele, atât cele materiale, cât și cele artistice au permis ca aici să fie montate două spectacole de operetă: Silvia de Kalman și Vânt de libertate de Dunaevski. Spectacolele erau regizate de profesioniști, aduși de la teatrul din Turda. Așa am avut șansa de a juca în comedia Băieții veseli a lui H. Nicolaide, pusă în scenă de Avram Besoiu, fratele lui Ion Besoiu, unde având un rol ce mi se potrivea mănușă, am reușit  la faza finală a bienalei de teatru Ion Luca Caragiale, să obțin un premiu de interpretare. (Cânta­rea României a apărut mai târziu). 

   Rep.: – Care a fost momentul în care v-ați simțit „dependent“ de actorie?

   G.S.: Nu cred că a fost un moment, mai degrabă a fost o înși­ru­ire de momente. Primul fiind acela în care am trecut de la amatori la profesioniști. Regizorul cu care am lucrat la opereta Vânt de libertate, Puiu Neagu, avea lucrat la Teatrul din Turda un spectacol ce se adresa adolescenților,  spectacol care ținea afișul pentru a doua stagiune și urma să plece într-un turneu mai lung prin țară. Se întâmplă ca un actor din distribuție să se transfere la un alt teatru și trupa rămâne des­co­perită. Se face urgent concurs pentru ocuparea locului vacant, mă prezint, câștig și… devin actor profesionist.

   Spectacolul în care am intrat peste noapte, se chema Extemporal la dragoste scris de Corneliu Axente  și în turneul  amin­tit mai sus, am am avut bucuria să jucăm și la Buzău, în frumoasa sală Moldavia. (În Moldova jucam cu plăcere în trei săli deosebit de frumoase: Moldavia-Buzău, Pastia-Focșani și Teatrul Național Iași)

   Domnule Marin Ifrim, am detaliat nițel trecerea mea de la amatori (Câmpia-Turzii) la profesioniști (Turda), pentru că într-un articol scris de dumneata spuneai că am venit de la teatrul din Câmpia-Turzii. 

  Rep.: – La Buzău, unde locuiți de peste patru decenii, o parte din viață ați dedicat-o teatrului. Pe scurt, v-ați putut desfășura, ca actor, ca om de cultură, atât cât v-ați fi dorit?

   G.S.: Și aici e o poveste destul de interesantă, pe care, vorba lui Florin Piersic, trebuie să o spun. (Îmi permit  să-i folosesc ticurile verbale pentru că, pe lângă faptul că suntem amândoi ardeleni, mai suntem născuți și în aceeași zi: 27 ianuarie).  Ajuns la Buzău, la Fabrica de Sârmă, (Cum am ajuns aici? Vorba lui Mircea Crișan: ale tinereții baluri. E o poveste interesantă, pe care o pot spune cu altă ocazie). Deci, la Buzău, la Fabrica de Sârmă, sunt chemat într-o zi la Comitetul de Partid, unde mi se spune că s-a primit o notă telefonică prin care tovarășul George Stoian este convocat la ora 17 la Casa de Cultură a Sindicatelor. În notă nu se spunea de ce. Aveam să aflu când am ajuns acolo și am făcut  cunoș­tință cu dl. Marcovici, regizor la Teatrul din Ploiești. El mă cunoș­tea din recomandarea făcută de Vladimir Brânduș, fost  coleg de teatru la Turda și vecin la Ploiești cu dl. Marcovici. Așa am ajuns colaborator al Casei de Cultură. Mai apoi, a venit Cântarea României, unde dat fiind faptul că Buzăul nu avea, în vremea acea,  nicio insti­tuție profesionistă de artă, talen­tele mele erau la mare căutare. Și pentru că veni vorba de mult hulita Cântare a României, aș vrea să le spun celor ce nu știu: Cântarea României nu a fost inventată de Ceaușescu, ea a apărut pe vremea lui Carol al-II-lea. Că în vremea aceea avea o altă formă și un alt conținut este o altă po­veste.

Rep.: – După părerea mea, la Teatrul „George Ciprian“ din Buzău, unde ați jucat, în câteva piese, împreună cu mari actori români, a fost apogeul carierei dumneavoastră. Dumneavoastră cum vedeți această chestiune?

   G.S.: – Nu, domnule Marin Ifrim! Nu a fost apogeul carierei mele. La teatrul „George Ciprian“ am jucat câteva roluri mici, de mi­că întindere. Satisfacția fiind aceea, că le pot spune nepoților: Bă, voi știți că am fost coleg de cabină cu Iurie Darie, Nicolae Urs, Viorel Comăneci și alții? Momentele care mi-au marcat cariera și care au pretenția de a face parte din zona pe care dumneata ai numit-o „apogeu“ sunt nume­roa­se și voi enumera câteva la întâmplare:

    -Am lucrat cu mari regizori: – Val Mugur („Asta-i ciudat“ de Mi­ron Radu Paraschivescu) În spectacol am jucat alături de Carmen Galin).

   -Aureliu Manea -Roata în patru colțuri de Valentin Kataev . Spectacolul l-am jucat și la Buzău și tot în sala Moldavia. Aureliu Manea fiind recunoscut ca unul din marii regizori ai generației sale era urmărit peste tot de cro­nicarii timpului. Așa se face că am avut cronici elogioase semnate de Natalia Stancu, la Scânteia sau George Banu, la Contempora­nul (Mai târziu aveam să aflu că George Banu este buzoian).

   -de vorbe frumoase din par­tea presei sau a colegilor (este foar­te important să te bucuri de apre­cierea colegilor) m-am bucurat și cu rolurile: Tony din Unchiul nostru din Jamaica de Dan Tărchilă, Alagrec din Geamandura de Tudor Mușatescu, Bar­barosa din „Nota zero la pur­tare“ de Octavian Sava și Virgil Stoenescu, Spiridon din O noapte furtunoasă de I.L. Caragiale și alte­le. Cunoscătorii vor remarca desigur faptul că am jucat multe roluri de adolescent și asta pentru că eam cel mai tânăr din formație (Mi se spunea Puștiu).

   Cred că tot aici trebuie trecut și rolul Ilie Stanciu, din piesa po­menită mai sus, Extemporal la dra­goste și asta pentru simplul motiv că piesa a rezistat pe afiș trei stagiuni. A nu se înțelege că asta s-a întâmplat datorită mie, meritul a fost al întregului colectiv. Dumneata, domnule Marin Ifrim, care ai lucrat o perioadă în teatru, știi precis despre ce e vorba. Pentru cititorul mai puțin avizat, îmi vin în minte pe moment doar două exemple: Preșul de Ion Băieșu, la Teatrul de comedie, peste 400 de spectacole și O scrisoare pierdută, la Teatrul Bulandra spectacol ce se joacă (sper să nu greșesc) de nouă ani. Numai un spectacol  bine realizat, care place publicului poate rezista în timp mai multe stagiuni și poate fi catalogat de referință.

Rep.: – Actualmente, evoluați într-o mică trupă de teatru „asime­tric“, ca să-i zic așa. Ceva sub egi­da unei instituții cazone. Ați obținut și niște premii. Ce ne puteți spune în această privință?

   G.S.:  – După anul 1989, când dl. Andrei Pleșu, ministru al Cultu­rii, a desființat această mișcare a „diletanților“, întâlnim tot mai rar formații artistice de amatori, mai ales de teatru. Instituția armatei este singura care a înțeles că atunci când desființezi ceva e bine să ai  ce pune în loc. Așa se face că la nivel național sunt mai multe festivaluri pe genuri de formații, festivaluri la care Cercul Militar Buzău participă cu regularitate. Da, fac parte sau mai exact conduc (joc și regizez) o mică formație de teatru. Spun mică, pentru că în zilele noastre e tot mai greu să găsești amatori care să facă ceva din pasiune, toți vor să fie renume­rați. La început am lucrat cu elevi de la Liceul de Artă. Diana Iarca (cunoscută publicului din spectacolele Feisbuc și La gi­ne­­colog, în calitatea dublă de autor și interpret) mi-a fost par­te­neră în comedia Prima zi de căs­nicie de  Ion Băieșu, spectacol cu care la un festival la Pitești am luat Premiul de debut. Cu Sorin Șaguna (Dumnezeu să-l odihneas­că!) și Ionuț Ghinea (pe care l-ați văzut în filmul După dealuri), pe un text scris de poetul buzoian Lucian Mănăilescu , am reușit performanța ca la una din edițiile festivalului de umor Podul Minciunilor, de la Sibiu să luăm marele premiu ,înmânat chiar de preșe­din­tele juriului, marele actor Dorel Vișan (sîc!) Era de fapt al doilea an consecutiv în care Cercul Militar Buzău cucerea acest trofeu. Ar fi nedrept să nu-l amintesc aici și pe domnul Emil Niculescu, critic li­terar și bibliotecar la Cercul Mili­tar -, alături de care am jucat piesa lui Băieșu Tristețea vânzătorului de sticle goale, spectacolul pri­mind aprecieri elogioase la un festival de teatru desfășurat la Timișoara.

   Mai apoi, am trecut de la elevi la profesori. Așa se face că alături de doamna Viorica Radu, profesoa­ră la Liceul de Artă am reușit să obținem un Premiu de excelență la Medgidia și un loc I la Iași.  De la început am convenit să ne axăm repertoriul pe schițe dramatice, în două personaje și asta pentru că am încercat să ne orientăm la te­ren (ca să folosesc un termen cazon) atât la necesități cât și la posibilități. Vorbind de necesități, aici la Buzău, nu prezentăm spectacole de teatru de sine stătătoare. În cadrul altor acțiuni organizate de armată și nu numai, cum ar fi lansare de carte, expoziții de pictură, ședință de cenaclu și altele,  găseam un spațiu de 15-20 de mi­nute în care jucam și noi una din piesulițele ce le aveam în repertoriu.  La capitolul posibilități am aderat și noi (au făcut asta și alții mai mari decât noi) la proiectul Teatrul nu e o clădire, proiect ce vrea să demonstreze că se pot face spectacole fără buget, fără decor, fără costume și că acel gol din scenă, poate fi umplut de talentul actorilor, de inteligența textului și de imaginația regizorului.

Mi se pare că am vorbit cam mult, m-am molipsit de la Florin Pier­sic.

   Înainte de a pune punct discu­ției noastre, îmi vin în minte vorbele unui bun prieten Emilian Cortea, actor, regizor și fost director la Teatrul din Pi­tești: Teatrul nu se învață, cu teatrul te naști. Eu aș completa (vârsta îmi dă acest drept): Teatrul este o meserie care te alege ea pe tine, nu tu pe ea- concluzie ce cred că e valabilă și la alte arte.

   Domnule Marin Ifrim, ne cu­noaștem de pe vremea cenaclului Alexandru Sahia, când amândoi locuiam în Orașul cu un milion de ferestre, de aceea îmi permit să-ți propun un joc: să inversăm rolurile. Dacă te-aș întreba: -Dumneata ai ales să fii scriitor sau ai fost ales? Ce ai răspunde?

Marin Ifrim

articol preluat de pe http://opiniabuzau.ro/

Advertisements

From → Uncategorized

Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: