Skip to content

Din istoria Teatrului „George Ciprian”

March 26, 2016

Jurnalul unui debutant în teatru (I)

    Aşa cum am mai spus, cel mai important eveniment cultural din viaţa mea nu sunt cele 30 de cărţi, publicate până acum, ci faptul că eu sunt cel care a bătut primul gong la inaugurarea primului şi singurului teatru profesionist pe care l-a avut vreodată Buzăul, de la prima sa atestare documentară, acum peste 1600 de ani, şi până azi. Un gong care , iată, a devenit istorie. Transcriu din „Jurnalul unui debutant în teatru” câteva fragmente publicate în ziarul „Muntenia” din 12 aprilie 1996: ”<Bucătăria> din spatele scenei. Vineri, 15 martie 1996. Astăzi am luat transferul, sunt angajat al teatrului. Se zice că schimbarea locului de muncă presupune o importantă doză de stres. Sper să o suport cu bine, munca nu m-a înspăimântat niciodată, dimpotrivă, mi-a făcut chiar bine, mai atunci când am făcut-o cu satisfacţie, când am reuşit să fac câte ceva bun, care să-i mulţumească pe cei din jur. Colegii sunt vioi şi cred că vom reuşi să facem lucruri bune. Luăm masala ora 12,00, pe scena teatrului, în spatele ultimelor ştăngi. Parcă am fi undeva la muncile câmpului. Nici nu ştim când vine sfârşitul programului, suntem mereu ocupaţi. Meseriaşii nu se dezmint. Miercuri, 20 martie. Se lucrează intens. Am eliberat lucrurile <de prisos>, locul arată degajat. O echipă de instalatori apus instalaţia de încălzire şi cea de apă curentă la punct. Noi am reparat primele două rânduri de scaune schimbându-le buloanele. Constat că directorul adjunct are cunoştinţe serioase de proiectant. Schiţa după care au fost făcute buloanele era perfectă. Când am văzut grămada de scaune făcută,,,porcoi, am crezut că nu le vom monta nici într-o lună. Totul a mers perfect, s-a lucrat cu precizie şi rapiditate. Colegii mei sunt învăţaţi să muncească. Fiecare are cel puţin două calificări şi, desigur, multă experienţă. În aşteptarea decorului. Joi, 28 martie. S-au făcut ultimele retuşuri la aeroterme. Instalaţia de ventilaţie funcţionează bine. Peste câteva zile vor sosi decorurile. Abia aşteptăm să le vedem, suntem curioşi cu toţii. Echipa care va lucra pe scenă se înţelege bine, fiecare are poftă de muncă şi, mai ales, idei. Încă nu ne-am confruntat cu vreo problemă insurmontabilă. Scena prinde viaţă. Luni, 1 aprilie. Deşi este ziua păcălelilor, cei de la Bucureşti nu ne-au păcălit. Maşinistul Geanin Ciurea şi pompierul Petrică Enăchescu au închiriat o maşină de la STAC-SA şi au adus decorurile de la Bucureşti. Panourile pentru cele patru acte ale piesei „Omul cu mârţoaga” sunt nou-nouţe. Le manevrăm cu o grijă deosebită. Doar Craiu nu are emoţii. Marţi, 2 aprilie. Au sosit trei maşinişti cu experienţă, de la Teatrul de Comedie din Bucureşti. Ei ne-au montat cadrul de fixare a panourilor pentru decorul celor 4 acte. În câteva ore au pus totul la punct. Au fost asaltaţi cu zeci de întrebări despre activitatea lor. Extrem de amabili,ne-au dat toate sfaturile posibile. Ceea ce am reţinut acum ne va fi de mare folos. Tot ei au confecţionat într-un timp record şi covorul pentru scenă. Sunt de o îndemânare înspăimântătoare. Deşi s-au comportat cât se poate de firesc, au reuşit să ne impresioneze. Unul dintre ei ne-a arătat chiar şi o maşină de cusut portabilă. Toţi aveau scule specifice activităţii de montare a decorurilor. Dincolo de întrebările referitoare la munca propriu-zisă de pe scenă, i-am chestionat despre viaţa din teatru, despre bucuriile şi necazurile posibile. Unul dintre maşinişti, şeful, are o vechime de 20 de ani în teatru. Prin ceea ce ne-a spus ne-a trecut, alternativ, de la o stare la alta…În fine, au venit şi actorii. Trupa este impresionantă, sunt numai şi numai vedete ale scenei româneşti. Suntem cu toţii îngrijoraţi. Singurul dintre noi care nu are nici un fel de emoţii, absolut deloc, este cel care va lucra la lumini, Constantin Craiu, care s-a transferat de la Casa de Cultură a Municipiului, unde a lucrat ca electrician. Are o activitate impresionantă, a lucrat în sute de spectacole, a jucat chiar şi în piese de teatru. Am început să-l iubim pe Tudor Mărăscu. Miercuri, 3 aprilie. Încă de aseară au început repetiţiile. Câte două pe zi. Ajung acasă după miezul nopţii, iar dimineaţa o iau de la capăt. Este epuizant, însă se întâmplă ceva misterios, miraculos. Îmi place felul acesta de a munci. Actorii sunt la înălţime, cred că vom reuşi. Nădejdea noastră este în profesionalismul lor. Se poartă cu noi amabil, sunt talentaţi şi înţelegători cu multele ţi inevitabilele noastre stângăcii. Suntem derutaţi, însă cred că nimeni nu va da înapoi. Unii chiar mai au puterea să glumească, întrebându-se între ei:<Mâine mai venim?>. Cum să nu venim, nimeni nu poate fi atât de laş…În aceste zile, de mare folos ne este scenograful Puiu Antemir. Într-un timp scurt a reuşit să ne deprindă a înţelege ce avem de făcut, curajul nostru este în creştere, proporţional cu emoţiile. Cum să nu ai emoţii când trebuie să te sincronizezi cu jocul unor actori celebri: Mircea Diaconu, Sebastian Papaiani, Emil Hossu, Diana Lupescu, Ion Siminie, Geo Costiniu, Adriana Trandafir, Ion Pavlescu, Radu Panamarenco, Ion Batinaş! Toţi sunt excesiv de amabili, înţeleg situaţia în care ne aflăm. Regizorul artistic, un Dumnezeu al spectacolului, renumitul Tudor Mărăscu, încă nu are certitudinea că ne vom putea descurca. Ne vorbeşte foarte calm, cu glas cald. Ni se adresează cam în felul acesta: <Drăguţule, aici nu e bine…”.          Este foarte respectat de actori. Îi urmărim cu atenţie toate mişcările, îi ascultăm sfaturile. Totuşi, uneori pare mulţumit mulţumit de anumite reacţii ale noastre: percutăm la timp, ne supunem orbeşte, îi urmăm întocmai şi la timp, ca la armată, toate sfaturile. Avem încredere oarbă în ceea ce spune. De altfel, nu am avea încotro. Ne încurajează cu o discreţie cuceritoare. Am început să-l iubim…Repetiţiile sunt captivante. Joi, 4 aprilie 1996. Suntem din ce în ce mai stresaţi. De câteva zile, Paul Ioachim se află printre noi, se poartă la fel de atent şi afabil ca şi ceilalţi profesionişti. Atât el, cât şi Mihai Adamescu au emoţii. Toată lumea este îngrijorată. Inclusiv consilierul şef al Inspectoratului pentru Cultură al judeţului Buzău, domnul Lazăr Isvoranu, care vine în fiecare zi la noi, împreună cu Ionel Stănuţă, întrebându-ne ce probleme mai avem, ajutându-ne. Nu mai suntem angajaţii de acum câteva zile, o metamorfoză ciudată ne-a transformat în nişte oameni preocupaţi tot timpul de ceva. Tensiunea este maximă la toate nivelele. Astăzi s-au făcut încă două repetiţii. Merge din ce în ce mai bine, dar nu perfect! Cele mai încurajatoare vorbe vin tot de la Craiu. Ne spune simplu: <Băieţi, vom reuşi>. Când îi vezi gestica şi îi asculţi vorbele nu ai cum să nu îl crezi. Spune această frază cu o simplitate şi o naturaleţe de mare efect psihologic. Dacă acum, în acest colectiv încropit în grabă, există o oarecare armonie, meritul este al lui Craiu. La rândul său, îl respectă pe Mihai Adamescu într-un mod ireproşabil. Preferă să ia <castane> în locul nostru, pentru unele stângăcii,punându-şi cenuşă pe cap fără să o merite. Ciudate sunt şi sufletele oamenilor. Aici descopăr o altă latură a dragostei umane. Mihai Adamescu nu trebuie supărat (şi) de noi, sunt alţii care au grijă să-i facă viaţa amară, cu precizie, cu meticulozitate. Ieri a fost cea mai grea zi din viaţa mea. Am participat la repetiţii totale. Scriu aceste rânduri la ora 4,05 dimineaţa, practic, în ziua de 5 aprilie, ziua premierei. Nu pot dormi, visez recuzita, scena, actorii şi, spaima spaimelor, chipuri de prezumtivi spectatori. Am certitudinea că actorii îşi vor juca rolurile la perfecţie. Repetiţiile sunt mult mai interesante decât spectacolul în sine. Au sare şi piper. Sunt captivante. Ce aş mai putea spune acum după 20 de ani de la inaugurarea teatrului? Am sentimentul că am fost un om norocos, şi că, inclusiv prin cărţile dedicate teatrului buzoian, mi-am făcut datoria faţă de oraşul meu. În curând, această instituţie va aniversa cele două decenii trecute de la inaugurare. Va fi sărbătoare. O sărbătoare la care-mi pun şi eu sufletul, inclusiv prin lansarea volumului „Cartea Teatrului”. Totuşi, în finalul acestor rânduri nu pot să nu amintesc şi de cei care au înfrumuseţat cu arta lor viaţa spectatorilor buzoieni,oameni de teatru, care, între timp, au plecat în lumea celor drepţi: actorii Geo Costiniu, Emil Hossu, Ruxandra Cesereanu, Oana Ioachim, Radu Panamarenco, Theodor Danetti şi Ion Lucian, regizorii Tudor Mărăscu şi Gelu Manolache, precum şi primii doi directori ai teatrului: Paul Ioachim şi Mihai Adamescu (adjunct). Dumnezeu să-i ierte şi să le odihnească sufletele bune şi generoase.

                                                                                                           Marin Ifrim

Advertisements

From → Uncategorized

Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: