Skip to content

Valentin Silvestru şi teatrul profesionist buzoian

June 2, 2016

Nu e şi nici nu a fost vreodată un secret pentru nimeni, faptul că, fără implicarea decisivă a teatrologului, prozatorului şi dramaturgului Valentin Silvestru, în bună şi istorică înţelegere cu actorul şi dramaturgul Paul Ioachim, Teatrul „George Ciprian” din Buzău ar fi existat şi acum doar sub forma unui proiect ce şi-ar fi aşteptat concretizarea pe undeva prin sertarele Consiliului Judeţean Buzău sau în cele ale Ministerului Culturii. Cei doi oameni de cultură au înţeles perfect oportunitatea ivită şi au acţionat ca atare, repede şi cu profesionalism, astfel că, la data de 5 aprilie 1996, la Buzău are loc inaugurarea Teatrului „George Ciprian”. De menţionat excepţionalul aport al ziarului local „Muntenia”, al cărui patron, Gheorghe Vasile, era el însuşi ziarist şi mare iubitor de teatru, ca să nu mai spunem că, însuşi directorul ziarului, Constantin Brăescu, era deja un dramaturg recunoscut la nivel naţional, piesele sale fiind jucate pe scenele unor teatre profesioniste de anvergură. Terenul era pregătit. Aprobările oficiale au fost date de prefectul de atunci, Aurel Gubandru, şi de Viorel Constantinescu, preşedintele Consiliului Judeţean Buzău. După premieră, ziarul „Muntenia” a titrat deasupra unei întregi pagini dedicate evenimentului, sub semnătura lui Valentin Silvestru: <„Seara plină şi solemnă: „Omul cu mârţoaga”>, publicând, vineri, 12 aprilie 1996, un articol din care spicuim: „Primăvara anului 1996 i-a adus Buzăului un dar încântător: teatru profesionist, stabil, de repertoriu. Aparţine, fireşte, oraşului şi judeţului, devenind, chiar de la naştere, cea mai însemnată instituţie culturală a ţinutului. Se adaugă însă unei reţete naţionale bogate (avem, azi, cam 50 de teatre dramatice) şi e. în fapt, de la început, un bun al avuţiei spirituale a ţării. Porneşte ambiţios, anti provincial, cu o producţie susţinută de artişti însemnaţi – ceea ce pare să fie un punct programatic al statutului decis de forul cultural local şi de primul director. Începe cu o comedie, azi clasicizată, a unui autor situat definitiv în istoria literaturii: George Ciprian. Romancier,memorialist, actor, scriitorul îşi iubea cel mai mult dramaturgia. În convorbirile pe care le-am avut cu el, în puţinele reuniuni în care l-am ascultat vorbind – parcimonios – despre sine, devenea incandescent când se referea la piese şi la fiii să, Ion şi Alexandru. Ţinea îndeosebi la lucrarea de debut, „Omul cu mârţoaga”, remarcată nu numai de critica teatrală, ci şi de cea literară. Eugen Lovinescu – care socotea, eronat, că „n-are unitate în compoziţie”, aprecia totuşi, că „şi-a meritat marele succes repurtat pe scena (premiera, la 7 octombrie 1927), prin „amestecul de farsă burlescă şi şarja, dar şi de gravitate, de iluminism şi umanitate”, prin „timbrul de aur al sufletului plin de omenie al eroului”, prin „umor, fantezie şi satiră”. „În ea se vede – comenta Victor Ion Popa – un formidabil instinct al procreaţiei scenice neîntâlnit decât la actorii scriitori”. „Din punct de vedere literar – continua regizorul (care a pus şi el în scenă piesa respectivă) – e apologia credinţei ori apologia răbdării(…). Din punct de vedere teatral are o construcţie de netăgăduită valoare, luminată de-o idee ţinută ca un fire de foc de-a lungul actelor şi păstrată necontenit în cadrul unei coloraturi româneşti”. Calităţile lucrării au făcut-o să răzbată şi peste hotare. În 1930 s-a reprezentat la Berlin,la Schiller-Theater şi, tot în acelaşi an,la Praga, iar în 1932 la Berna. În 1937 a avut o premieră strălucită la Paris, la Theatre des Mathurins, în regia (şi interpretarea) lui Georges Pitoef, alături de care s-au aflat Pierre Brassaux, Louis Salon, Madeleine Lambert. Titlul de pe afiş era . Criticul de origine română Matei Roussou – traducătorul piesei – mi-a povestit, când l-am întâlnit la Paris, că erau spectatori ce veneau să vadă spectacolul de trei-patru ori. Cu această scriere şi prin montările de care a beneficiat, Gheorghe Constantin Constantinescu, purtând pseudonimul de George Ciprian, absolvent al Facultăţilor de litere şi filozofie şi al Conservatorului, actor notoriu, bine cotat, a devenit autor dramatic de prim ordin. Din cele cinci piese pe care le-a scris, doar patru au fost jucate. Din ele, numai două rămân rezistente şi astăzi: „Omul cu mârţoaga” şi „Capul de răţoi”.
Scriu aceste rânduri cu dorinţa sinceră, pragmatică, de a lăsa celor care vor veni după mine – după noi, martorii acestor timpuri reale -, date, impresii, adevăruri de la faţa locului, cu intenţia categorică de a nu lăsa loc pentru speculaţii ieftine, căci,în timp, vor exista destui inşi care vor pretinde că, fără ei, fără funcţionarismul lor birocratic, nu ar fi existat teatru profesionist la Buzău. Deja, după apariţia primului meu volum, „Cartea teatrului. Evocări din culisele Teatrului ” (Ed. „Teocora”, Buzău, 2016), am primit câteva observaţii critice extrem de subiective. Unul dintre funcţionarii mărunţi, de acum două decenii, când a fost înfiinţat teatrul buzoian, mi-a telefonat şi mi-a reproşat, cu mânie proletară, faptul că, în cartea mea, documentată atât cât să păstreze esenţa faptelor demne de a fi istoricizate, nu s-a regăsit decât ca unul care a pus, şi el, ca şi mine, ca şi maşiniştii şi ceilalţi angajaţi ai teatrului, un modest umăr la acest început de drum cultural plimbând nişte hârtii de la Consiliul Judeţean Buzău la Ministerul Culturii şi invers, în timpul serviciului, în calitate de funcţionar, drept pentru care, pur şi simplu, are pretenţia că a înfiinţat teatrul, a inventat roata, busola, praful de puşcă şi istoria zilei de mâine. Aşadar, să dăm Cezarilor, adică, lui Paul Ioachim şi lui Valentin Silvestru ceea ce li se cuvine, recunoaşterea contribuţiei capitale la înfiinţarea noii instituţii culturale locale. Despre Paul Ioachim, am mai scris şi o să mai scriu pentru că mai am multe de spus, el fiind, categoric, primul şi singurul meu mentor acceptat, de care, prin voia destinului, am avut parte în timpul unei existenţe culturale pur autodidacte. Pe Valentin Silvestru nu l-am cunoscut decât din scrierile sale, din eseurile şi cronicile teatrale răspândite cu hărnicie şi probitate profesională în presa vremii. Excepţie ar putea face perioada proletcultistă. I-am strâns mâna o singură dată, la inaugurarea teatrului buzoian, după premieră. L-am considerat întotdeauna un expert în domeniu, mai ales că, acum,în aceste vremuri sofisticate, pe zi ce trece, descopăr din ce în ce mai mulţi „doctori” în teatru. E vorba despre o inflaţie de „specialişti”, care, prin „expertizele” lor moderne, mă determină să cred că, şi eu, ca şi mulţi alţi iubitori de teatru clasic, suntem depăşiţi intelectual de noua generaţie a eternului Rică Venturiano, studentul gazetar din „O noapte furtunoasă” a lui Ion Luca Caragiale, care „foloseşte un limba tipic bombastic, de sferto-doct, în care abundă citate hilar combinate şi răstălmăcite precum şi fraze sforăitoare”. Dar asta e o cu totul altă poveste. Referitor la Valentin Silvestru, iată, ca o curiozitate misterioasă, o mostră de fabuloasă comprimare a timpului! Pe 5 aprilie 1996 a fost la inaugurarea Teatrul „George Ciprian”. Pe 12 aprilie 1996 apare în ziarul „Muntenia” articolul său dedicat acestui eveniment epocal. Pe data de 25 noiembrie 1996, în acelaşi an, Valentin Silvestru trece în nefiinţă. Din respect şi recunoştinţă pentru toată cariera sa profesională, ne îngăduim să spicuim aici câte ceva din biografia şi activitatea acestuia, conform Wikipedia. Numele său real e Marcel Moscovici. S-a născut la Iaşi, la data de 20 octombrie 1924, în localitatea Scânteia, judeţul Iaşi, unde a urmat şi primii ani de şcoală, după care, în 1935, a fost admis la Liceul Naţional Iaşi. Urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, licenţiat în 1949. Debutează publicistic în anul 1943, cu un articol despre Henrik Ibsen. Editorial, debutează în 1949 cu nuvele „Trenul regal”. Între 1944 şi 1950 lucrează la diferite publicaţii centrale (România liberă, Contemporanul, Rampa, Flacăra şi Lumea etc.), după care se consacră „aproape exclusiv” teatrului, filmului şi radioului având diferite funcţii de conducere. A scris scenarii radiofonice şi pentru filme de televiziune, fiind şi iniţiator al unor festivaluri şi membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A primit diverse premii. A avut o activitate literară impresionantă, publicând aproape 40 de cărţi care ţin de domeniul teatrului. Pe scurt, Valentin Silvestru, alături de Paul Ioachim, reprezintă începuturile profesionalismului în teatrul buzoian, pasul decisiv de la fostul Teatru Popular la actualul Teatru „George Ciprian”.

Marin Ifrim

preluat de pe http://melidonium.ro/

Advertisements

From → Uncategorized

Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: