Skip to content

Casa Scânteii din Strada Reginei Mag

June 9, 2016

Miercuri dimineața, ora 8,30. Am cumpărat un sul de 20 de metri de plasă pentru gard. În vreo jumătate de oră, am strâns scândurilele gardului vechi, aproape tot, căzut la pământ, și l-am pus pe cel nou. A venit și colegul de redacție Stelian Grigore, care mă căuta pe la Casa de Cultură. E a treia oară când trec pe aici. Săptămâna trecută am venit pentru prima dată, condus de doamna Lili, colegă de școală elementară cu Regina Mag. Tot atunci am primit și cheia de la poartă. Apoi, am trecut încă o dată pentru a lua măsură la gard și la stâlpii din țeavă. Azi dimineață, am trecut din nou. La plecare, pe stradă, m-am întâlnit cu doamna Lili . Spunându-i că am inpresia că cineva ar fi trecut pe acolo, și că ar fi intrat și în casă, nu doar în curte, ne-am întors înapoi. Încă nu sunt sigur dacă ne-am alarmat degeaba. Ea mi-a dat toate cheile casei, vreo opt la număr. Am cumpărat două lacăte și niște inele pentru acestea. Mâine le voi monta unde trebuie. Am vorbit și pentru un câine. Luni, cineva îmi va aduce unul, el și-a cumpărat altul de rasă. Mi-am luat obligația să am grijă de Casa Reginei Mag. Știu că mă pot ține de cuvânt. De fapt, am fost ales. Încă nu am văzut atent toată curtea din jurul Casei. Despre interiorul acesteia, nici vorbă, nu m-am uitat decât ca să privesc, nicidecum să văd în amănunt fiecare cameră. E de muncă. Aici timpul a încremenit, s-a pietrificat. Hainele, lenjeria, mobilierul și toate lucrurile din casă, inclusiv cele din bucătărie, dezvoltă o singurătate care te ia cu fiori. Mama Reginei Mag a murit acum aproape un an, la vârsta de 96 de ani. Am fost la înmormântare, m-am numărat printre cele 6-7 persoane prezente. Nu am văzut ceremonie mai discretă, mai silențioasă și mai decentă. Cultă, de la cult. De aceeași părere e și Stelian Grigore.

 

2.

Îmi amintesc de prima casă, cea în care m-am născut. Casa bunicilor din partea tatălui, Toma și Ioana. A doua Ioană, căci prima murise la 32 de ani. O casă mărișoară, cu un ceardac înalt, cu fața spre uliță. Împreună cu tata, mama, tataia și mamaia, cu noi mai locuia un frate vitreg al tatălui meu, Stan,  cu soția sa Neaga. Vorbesc despre primele lucruri pe care le țin minte. Casa era înșiruită, ca și alte zeci de case, pe coama unui deal în formă de acoladă de stânga. Un deal destul de înalt, în plin Bărăgan putând fi asemuit unui munte ros de timp și de intemperii. Aici am văzut pentru prima dată orizontul, acesta devenind, în timp, o veritabilă obsesie pentru mine. Dincolo de el, firește, începea lumea. Parcă locuiam de o insulă înconjurată de culorile anotimpurilor, așa cum chiar am și scris, mai târziu, într-o poezie, despre ” câmpia când neagră, când verde, când galbenă”. Sub deal, pe o suprafață impresionantă, se afla un câmp ciudat, care, când ploua ceva mai  consistent, se trasforma într-un lac extraordinar de frumos. Acesta, la rândul său, după un timp, se transforma în mlaștină, pentru ca, în final, totul să revină la ceea ce a fost la început, la ceva ce lua chipul specific ținuturile etern lipsite de apă și vegetație, o întindere de pământ crăpat în miliarde de forme geometrice neregulate. Un pământ al nimănui care, în anii colectivizării, avea să fie asanat și transformat într-o fabuloasă grădină de legume, apoi în plantație de tutun, sau în lan de porumb, căci, atunci, încă se practica ”rotația culturilor”. O parte însemnată din acest teren era invadată de mușețel. Acestea sunt cele mai vechi imagini văzute din casa în care m-am născut. Dincolo de ”lac”, se întindea adevărata câmpie. Nu se vedea nicio altă așezare umană, decât, undeva la linia orizontului, vreo câteva sonde de petrol. Uneori, din acea depărtare rezbătea licărul flăcărilor de sondă. În dreapta lacului, pe un deal mai mic, se întindeau viile sătenilor. În mijlocul viilor, de pe o movilă, se înălța un parapet din lemn. Părea un fel de rampă de lansare pentru rachete. Când am mai crescut, împreună cu alți copii, mă urcam până în vârful acestei construcții căreia nici acum nu-i știu rostul. Nici nu știu dacă o mai fi acolo. Știu doar că, urcând pe grinzile sale, aveam senzația că pot atinge cerul. Mai ales că de sus puteam vedea biserica satului, hotelul îngerilor. Cât am stat la bunici, nu-mi amintesc să fi învățat măcar vreo literă. Cred că acolo m-a prins doar grădinița, nu și școala.

 

Nu am mai mult de cinci ani când ai mei se decid să se mute la cealaltă mamaie, Stanca Barbu, mama mamei mele. O casă situată la vreo 300 de metri de cealaltă, pe una dintre cele mai drepre și mai lungi ulițe ale satului. Ne despart de ceilalți un șir de case, vreo 7 la număr, toate situate pe coama dealului. O casă modestă care nu-mi va persista pe retina memoriei. Locuiesc aici vreo 10 ani, practic, toată copilăria, cei mai frumoși ani ai acestei perioade, până când plec din sat. După ce ne-am mutat, după vreo doi ani, tata dărâmă totul și ridică o casă nouă. A treia casă până la vârsta de de 14 ani.

 

4.

După absolvirea învățământului gimnazial, plec de acasă,  părăsesc satul. Acum, când scriu aceste rânduri, e prea târziu și prea literar să spun că am avut senzația că tata m-a dus la o școală la oraș doar pentru a scăpa de mine. A patra mea casă a devenit internatul școlii. Sute de elevi de școală profesională, cazați în niște barăci, câte 50-60 în fiecare. Sunt mai multe barăci aici, în marginea fabricii. Pare un fel de colonie penitenciară. Viață e la fel de dură ca și în penitenciare.  Nici o zi fără bătăi între căpetenii. Uneori o încasează chiar și pedagogii, alteori bătăile sunt tranferate în orașul de pe Dunăre, Brăila, situat la vreo 12 km distanță de fabrică din Șoseaua Vizirului, Chiscani, unde majoritatea, miile de angajați ajung cu niște  tramvaie ce par dinaintea apariției tramvaielor. Și nu am decât 14 ani. Câțiva dintre viitorii lăcătuși, strungari, electricieni, operatori chimiști etc. sunt foști clienți ai școlilor de corecție sau chiar ai pușcăriilor, având deja 18-20 de ani. Babaci. Mă descurc destul de bine printre ei, nici eu nu am avut o copilărie lipsită de durități, însă sunt mic copil pe lângă aceste huidume. Nu rezist din alte motive: mâncarea de la cantină, mizeria din barăci și condițiile de practică în producție. Fabrica este una poluantă. Seara, peste oraș coboară o groaznică perdea olfactivă de fum înecăcios, un amestec de sulf cu alte substanțe chimice specifice activităților uzinei.             Poate și din dor de casă, m-am îmbolnăvit de hepatită și stau vreo 3 săptămâni în spital și vreo lună și ceva în concediu medical, după care părăsesc cea de-a patra casă a vieții mele: baraca. Ce  descriere să fac eu acestor barăci? Păreau identice cu grajdurile de animale, ale colhozului (CAP) din satul meu. De vreo câteva zeci de metri, 40 sau 50  lungime – nu mi le pot inchipui decât în forma lor geometrică – și vreo 12-15 metri lățime. Păreau ca niște vagoane părăsite, văruite în alb, cu acoperiș de carton hidroizolant de proastă calitate. Înăuntru, zeci de paturi suprapuse, câte trei, în vreo patru șiruri. Peniteciar în toată regula. ”Colonia penitenciară” a lui Franz Kafka. Ca să glumesc.

 

4.

De la internat, mă mut în oraș, în gazdă, pe strada Scânteii la numărul 12, în Brăila. A cincea casă.  Pe proprietar în cheamă Ion Bobohalma, fost marinar și fost maistru electrician la Fabrica de Ciment din oraș. Un om de o cultură generală enciclopedică. Am sute și sute de cărți de citit, cărți vechi, așezate cu grijă în podul casei. Practic, casa este împărțită în două. ”Unchiul”, cum aveam să-i spun pentru tot restul vieții lui Ion Bobohalma, locuiește cu soția sa, Maria, într-o cameră, iar eu în cealaltă, între cele două camere fiind un antreu care ține loc și de bucătărie. Eu locuiesc în camera de la drum. În fine, de la mijlocul curții încolo, în interior, cealaltă parte de casă aparține fiului din prima căsătorie a lui tanti Maria, cu familia sa. Cele două familii nu se înțeleg. Sunt dincolo de orice implicare în râca lor de zi cu zi. Ce ani frumoși! Mă duc la școală, fac prezența, dau prin atelierul unde trebuie să fac practică în producție, apoi iau tramvaiul și pe la ora prânzului sunt acasă sau în oraș. Lectură, filme, cofetării, meciuri de box, plimbări prin vestitul port al Brăilei. Uneori mă întreb de ce-o fi plecat dramaturgul Mihail Sebastian din acest oraș fabulos. Încep să scriu. Nu merge deloc. Tot rup foile unor caiete de dictando sau de matematică. Aș vrea să scriu un roman polițist. În schimb, scriu zeci și zeci de scrisori, adresate celor de acasă, prietenilor și închipuitelor mele iubite. Primesc întotdeauna răspuns și continui această corespondență care îmi mai alină dorul de casă, de foștii colegi și de multe altele. Mai bine de 4 ani de corespondență ce are să mă influențeze fără să știu, formându-mi deprinderea de a scrie ca și cum de această activitate ar depinde starea mea sufletească de zi cu zi. Această a cincea casă, în care locuiesc de aproape patru ani, pot spune, mi-a rămas în memorie. O pot reconstitui perete cu perete, fereastră cu fereastră. La câțiva metri de geamul meu se înălță cel mai înalt vișin pe care l-am văzut vreodată. Are dimensiunile unui nuc falnic și bogat în coronament. În fiecare an, dacă nu vinde vișinile, la piață, unchiul Bobohalma face cam vreo 100 de litri de vin. Ceva la fel de tare precum vermutul. Unii vecini vin să cumpere această băutură excepțională. Unchiul nu vinde mai mult de 20-30 de litri și numai la vreo doi dintre vecinii noștri.

                                                                                                    Marin Ifrim

 

Advertisements

From → Uncategorized

Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: