Skip to content

Francheţea prieteniei*

June 28, 2016

Cu obiectivitate critică şi cu onestitate scrie Iordan Datcu despre Petru Ursache (între ei n-a fost prietenie de interese, de cuţite şi pahară, ci de caracter, cum ar spune Stagiritul), strunindu-şi perfect subiectivitatea: sobru, atent, netranzacţional (e cuvântul lui I. Datcu), ceea ce face ca monografia, apărută la Eikon şi lansată la Librex şi la Bookfest în 2016, să fie un instrument de lucru util şi complet.

Trebuie repetat că, monumental ca editor, la Minerva, Iordan Datcu a fost parte decisivă în războiul cu cenzura. Îl recomandă marile colecţii de literatură populară şi nu numai. În noua deontologie a editorului (dar şi a criticului de întâmpinare) nu prea intră descurajarea veleitarilor. Ar fi prea mult şi prea greu.

Numai marii editori, în frunte cu Mihai Şora, ştiau să dribleze „îndrumarea”, să păcălească atâtea comisii de analiză , de avizare şi re-avizare ale tipăriturilor, comisii bucşite de ignoranţi. Acuza de „delict ideologic” era cumplită (am încasat-o), iar cenzorii activişti şi activi erau din ce în ce mai mărginiţi, mai jalnici, mai iraţionali. Forurile aveau toate cărţile (ale altora) în mâna stângă, chiar dacă n-aveau carte. Şeful TVR, Vasile Potop, fost ţapinar, dar şi prim-secretar la Iaşi, era convins că Dostoievski a scris Fraţii Karamanţok, şi tot la Iaş’ un fost tractorist, Floareş, şefea dur peste sectorul propagandă. „Păgubaşul” Niculae Gheran narează că Petru Croicu a fost înlocuit la ESPLA de cadristul Palade. Fusese pescar în Deltă, ca să devină pescar de şopârle literare. Cea mai simplă la minte rămâne profa de siderurgie, Suzănica Gâdea, un fel de Vanghelie cu fustă. Iordan Datcu îşi aminteşte că academiciana PCR vorbea de critică acustică, în loc de caustică. Mult superior, Popescu-Dumnezeu crede că inextricabil înseamnă inexpugnabil. De unde porecla? Într-o şedinţă de partid la „Scânteia”, gura lumii spune că le-ar fi tunat subordonaţilor: „Eu sunt tatâl vostru, eu sunt mama voastră, eu sunt Dumnezeul vostru”.

Rezistenţa prin cultură? Altfel formulat: rezistenţa la cultură a aparatului de propagandă, condus de Suz. Gâdea, preşedinta CCES (Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste). Fidea cuplului dictatorial, a rezistat 10 ani în funcţie. Pe şef, tov. Secretar PCR Enache, îl aştepta pe un scaun în lift când ploua sau afară, pe trotuar, în faţa Casei Scânteii, pe timp frumos. Condamnată 2 ani, apoi 8, graţiată de Ion Iliescu în ’94, a murit în ’96, nepriindu-i democraţia.

Despre „cenzorul de vârf” şi „rolul nefast jucat de Mihai Dulea”, a scris Iordan Datcu în dispăruta revistă „Cultura”, din 14 mai 2015. Titlul spune totul: Marele cenzor. Killerul Dulea a stopat Dicţionarul scriitorilor români Zaciu-Papahagi-Sasu, a desfiinţat colecţii (ca „Restituiri”, de la editura Dacia), a compromis autori ciuntindu-le cărţile, a topit volume şi numere de reviste, a comandat respingeri de la premieri, a demis directori de edituri, necorespunzători liniei. Ion Băieşu, după Iordan Datcu, l-a acuzat pe cenzor de „crimă împotriva culturii române”, Băieşu a promis că se va adresa Tribunalului de la Haga. În ultimă instanţă, „voi scrie cu stiloul gol, ca şi cum un violonist ar cânta la „vioară fără strune. Luaţi aminte!” (Amintiri din nopţile în care nu dorm. Dulea, „România literară”, 1991, nr. 1). Băieşu a murit, iar Dulea n-a încasat măcar o pedeapsă morală, în timp ce noi pledăm pentru astfel de pedepse, ca şi cum le-ar fi păsat de ele lui Popescu-Dumnezeu, Suzănicăi Gâdea de la Arte ori Anetei Spornic, de la Învăţământ. Şi despre ce pedepse măcar morale ar fi vorba, dacă supuşii în „Serviciu Credincios” PCR n-ar fi călărit şi după ’89, ca directori, „unităţi de cultură” (aşa numitele, pe limba de lemn, editurile, teatrele,

 * Iordan Datcu, Petru Ursache, ed. Eikon, Bucureşti, 2016.

publicaţiile)? N-au fost, la noi la Ieş’, reamplasaţi în posturi de preşedintele ţării, fostul prim, ba chiar numiţi în diplomaţie, ca Genoase Ţăranu? Repus în scări cu repetiţie a fost A. Andrieş, directorul „Junimii”, mereu dispus să accepte toate „indicăţiile” de la organe. Un panglicar mucalit, făcându-le pe secretare-corectoare-traducătoare să râdă-n hohote, dar spăimit să nu cadă în capcanele autorilor suspecţi, inamici ai regimului şi să fie debarcat. Şi da, erau drepturi de autor generoase pentru cei dispuşi la compromis; ceilalţi suportau umiliri de nesuportat din cerul lui Popescu-Dumnezeu, cel arogant şi îngreţoşat de supuşi, cu un ego uriaş cât Casa Poporului. Izgonit din paradisul CPEX în 1989, a scris 5 volume de memorii, Cronos, autodevorându-se … Nu să ceară iertare, ci să-şi aprecieze aportul: „Elogiile pe care i le aduceam erau motivate şi argumentate. Nu am adus laude deşarte”. Cui? „Baciului” Ceauşescu. Şi Iliescu l-a graţiat în ’94 pe „cioplitorul de himere”, de fapt cioplitor în nervii, în carnea, în oasele scriitorilor „devianţi”.

I-am fi tăcut, poate, după ’89, pe aceşti autori de fraude etico-estetice, dacă n-ar fi dat în memorii şi-n jurnale falsificate explicaţii peste explicaţii că „nu le-a fost deloc uşor” (pentru necunoscători, cântec de brigadă Bumbeşti-Livezeni). Ce nu le-a fost uşor? Să adulmece erori ideologice? Acum, nici nu se mai scuză, se mândresc foarte cu efortul lor culturalizator, aşteptă aplauze şi le şi primesc atunci când îşi scot burţile roşii în ecranele posturilor TV.

Am deschis această paranteză pentru ca tinerii stângişti să mai afle ce pătimeau cu cenzorii socialişti cei care-şi trăgeau rostul, fiinţa din scris. Un exemplu din foarte multe? Alexandru George a trăit din traduceri la negru, debut blocat de Tezele din ’71; n-a scris după dictando. Publicase, faptă de neiertat, 3 articole politice în „Liberalul”. Şi mi se pare de neacceptat să asistăm la încercările repetate de diminuarea tragediei comuniste.

Revenind la monografia intitulată atât de simplu, Petru Ursache: Iordan Datcu a urmărit în amănunt traseul carierei parcurse stoic de Petru (a refuzat să-şi negocieze cu Securitatea, plecările la lectorate şi n-a plecat). Ampla, exemplara lui operă n-a fost recunoscută de „cei trei A”, crescuţi în rang de funcţie, nu de cărţile proprii, care conduceau manu forte Universitatea şi care l-au prigonit permanent.

Bibliograful constată incredibila voinţă, răbdare, îndârjire pentru scris-citit a celui monografiat. Pregătit de mic copil pentru carte de învăţător şi de preotul satului, Petru a reuşit să fie, aşa cum scrie Liviu Grăsoiu în „Litere” de mai 2016, „savant şi universitar, impecabil în etnologie şi derivatele sale, un erudit din marea familie ce se stinge”.

Una dintre cele mai pertinente observaţii ale lui Iordan Datcu, el însuşi impecabil în etnologie şi-n editologie: Petru Ursache a amplificat temele, le-a adâncit de la o carte la alta. A fost preocupat, aşa cum numără lexicograful, timp de 35 de ani, de categoria estetică a frumosului. Ultima carte pe această temă, Etnofrumosul sau cazul Mărie, mi-a dedicat-o: Măriei Magdalena, dinadins. Este şi eseul meu favorit. La Mioriţa. Dosarul mitologic al unei Capodopere, Bătrânu a muncit o viaţă. Autorii lui preferaţi au rămas preferaţi până la capăt, în primul rând Eminescu şi Eliade. Pe Eminescu, „om de cremene”, l-a urmat în curaj, verticalitate, principii ferme; pe Eliade, în erudiţie, dar şi în clarviziunea cu care anticipa răul; relele abătute de-a lungul tristei istorii a românilor, asupra ţăranului, greu încercat. „Se află, scrie gazetarul Eminescu, în cel din urmă ţăran de munte mai multă nobleţe în inimă, mai mult caracter, mai mult simţ de dreptate decât în Flevii şi Caradalele lustruite şi aristocratizate”. În self-elita, aş adăuga eu, strict protejată de anumite edituri.

„Nu uita asta, Magda. După Cassirer, firele care-l ţin pe homo sapiens sunt limba, mitul, arta, religia”, enumera Petru. Iordan Datcu a depistat originalitatea demersului, receptivitatea lui Petru Ursache la toate tendinţele novatoare ale etnologiei (era cum se spune, la zi, ba chiar peste zi), vocaţia pluridisciplinară şi transdisciplinară, în acelaşi timp, nesmintita sa legătură cu tradiţia. S-au întâlnit pe acelaşi culoar, asumându-şi marile repere, în pofida noilor internaţionalişti-globalişti, negând naţionalul. Petru i-a dibuit repede pe „experţii” organizaţi în thik-tank-uri, gata să bage în cap studenţilor că tradiţia orbeşte, că eterocraţia e antiintelectuală, că naţionaliştii (ca Eminescu, Eliade, Mircea Vucănescu, Ţuţea, Crainic) ar fi modele păgubitoare, anacronice, antidemocrate, că „demonul” românităţii trebuie exorcizat şi blocul ortodox sfărâmat. Da, a fost o voce puternică în vasta lui publicistică, pe care o analizează pe larg Iordan Datcu.

Petru a înţeles repede că „programul balconului” decembrist a fost „afectarea formelor rezistente, naturale şi istorice ale etnicului, fărâmiţarea conştiinţei de origine şi de grup”. Era scârbit de pamfletele la adresa poporului român, de la Patapievici încoace, de cinismul penibil al amatorilor de destrucţie, de moda asta a autoderiziunii, a autoflagelării. „Se distrug pădurile din rădăcini, dar şi rădăcinile identitare. Contează dubla cetăţenie, aşadar etnia e în declin. Am intrat sub legea de-construcţiei, va fi greu. Trebuie să scrii un articol cu titlul ăsta: Ridică-te, Crainic, ridică-te Gyr! Ştiu ce riscant e, dar scrie-l”, mi-a spus  pe patul de spital, în ultimele clipe. O să-l scriu.

„I-a denunţat, de asemenea, pe cei care, după 1990, au desăvârşit ceea ce a distrus comunismul, pe cei care ricanează la termeni precum neam, etnie, rudenie”, scrie I.D. (lucr.cit., p. 150). Aşa este. Petru Ursache a călcat în toate străchinile corect-politice, aşa cum a călcat şi în cele comuniste. Şi cât au luptat proletculţii să anihileze datina religioasă, mersul la bibliotecă, practicile sărbătorescului… N-a fost un etnolatru, dar a crezut cu tărie că acela care se desprinde de naţia sa se desprinde şi de credinţa în Dumnezeu. Gazetari iuţi şi superficiali, vedete TV teleintelectuale, luptă acum contra orelor de religie în şcoli şi pentru familia cu doi taţi. Propun „arderea bătrânilor” (citiţi: nerespectarea valorilor). Vorba Eminescului: „Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi”. Orbitori de-a dreptul!

Monografia temeinică, riguroasă, limpede semnată de Iordan Datcu i-a făcut dreptate lui Petru. Biograful a arătat că, deşi conducea doctorate în domeniu, n-a primit un curs de Etnologie. A predat Antropologie la Facultatea de Filosofie, datorită decanului Nicu Gavriluţă şi un curs de Estetică la Facultatea de Teologie. Studenţilor le-a predat nu numai Estetica, dar şi Ethica. Hrană sănătoasă. Cărţile lui sunt cărţi de îndreptare pentru tineri. A contat pe tineri. Bătrânu i-a iubit şi tinerii l-au plăcut. Risipea din ce în ce mai puţin timp pentru noi doi şi acceptam asta. Dar cu studenţii şi cu doctoranzii săi era generos. Risipitor cu ideile sale, neobosit în scriitură, neostenit în presă.

În ultimul lui an, se accentuase sentimentul urgenţei. A urgenta ce trebuia încheiat: Istorie, etnocid, genocid, varianta mare, completă. Apoi, în dosare stivuite grijuliu: Eros şi dor, ca şi Contimporanii mei, de definitivat pentru tipar. Ediţia Scrisorilor eminesciene, din seria Doina şi Luceafărul, era în corectură. Pun pietrele neuitării peste Lethe, cum îmi cere duhovnicul, părintele Ioan Cristian Teşu. Mă alin cu gândul că durerea mea are un rost acum, să-i ajut cărţile să fie cunoscute.

Francheţea prieteniei i-a cerut lui Iordan Datcu să-i facă dreptate, precizând „prioritatea în timp a lui Petru Ursache”: „Poetică folclorică (Junimea, Iaşi, ’76) prin care precedă altele. Retorica folclorului. Poezia (1978) a lui Gh. Vrabie, Poetică folclorică (1979) a lui Ovidiu Bârlea şi Estetica oralităţii (1980) a lui Adrian Fochi”.

Petru zâmbea: „I-o fi plăcut titlul meu lui Bârlea, deşi eu nu sunt bârlist”.

În monografia Petru Ursache portretul bibliografic e deosebit de fidel; demersul critic este amical, dar deloc laudatio fără măsură. O cere sus-numita francheţe a prieteniei: poţi face rău dacă nu-i spui prietenului unde a greşit, unde nu eşti în acord cu opinia sa. Asta nu-i răutate cum crede o amică a mea.  Şi aici simt nevoia să deschid o paranteză despre prietenii literare, greu de găsit în istoria noastră. Mă gândesc că în Muzeul Rebreanu există o cameră dedicată lui Dinu Pillat; îmi vine-n minte prietenia dintre familiile Minulescu şi Streinu, angajat de Mioara, fiica lui Minulescu, pe un post de muncitor-mozaicar, după puşcărie. Rememorez cu sfială prietenia Cioran-Ionesco-Eliade, însă gemelarii, Eminescu şi Creangă, sunt rari. Petru le spune „neasemuiţii dioscuri români”.

Prietenia, ce poveste! Prietenii Goethe şi Schiller se antipatizau reciproc. Prietenie ratată a fost între B.P. Hasdeu şi Lazăr Şăineanu, ruptă de Şăineanu după respingerea acordării cetăţeniei române, de care Hasdeu nu s-a făcut vinovat, dimpotrivă. Şăineanu a găsit cu cale să se dezică grosier-ironic de „contactul nefast pentru mine, cu un Hasdeu şi cu alţi iluştri ai ţării”, subliniind chiar, ca folclorist, că folclorul „nu va constitui niciodată o ştiinţă pozitivă”. „Uite protocronul etnologilor-defectologi, ricana Petru, care cred că sătenii ar fi un trib sălbatic, primitiv, revolut”. Gândirea ţăranului (v. Etnosofia), atât cea logică, atât cea magică, l-a obsedat vreme îndelungată. „Logos înseamnă şi raţiune, şi cuvânt divin (de aici, logic)”, îmi tot repetă el, cu ştiutul bun simţ în argumentaţie. Puţini au fost prieteni de-o viaţă, ca Petru şi Iordan, o amiciţie fără termen de garanţie, având Weltanschauung comun. Şi poate cea mai importantă legătură (nobilă, desigur) a fost elogiul ţăranului român clasic. Subliniez cuvântul clasic ca să nu mi se replice cumva că se refereau la ţăranii care-şi omorau caii.

Ca să intrăm în Jocurile alterităţii (mulţumesc, Maria Şleahtiţchi!) „tu eşti eu”, „eu sînt tu”, „tu sînt el”, „el sînt eu”) şi Iordan Datcu, şi Petru Ursache au abordat teme grele, serioase, complexe, s-au sacrificat pentru idei nobile, au avut aceiaşi puternici contraforţi: tradiţionalismul, cultul eroilor, credinţa.

Da, Bătrânu a fost ignorat, marginalizat insuportabil de politrucii culturii ieşene, pe care nu-i mai numesc. A avut o viaţă nedreaptă social (îmi place s-o repet), dar a ştiut că gloria e zădărnicie: „luciul de pe blana pisicii”, cum scrie emulul său, Adrian Alui Gheorghe.

„Faima fabricată? E ca vrejul de fasole din basm”, îmi spunea adeseori, când îl presam să-şi trimită cărţile la reviste. „Cine are de citit o să mă citească, Magda”.

Petru n-a avut nevoie de elogii şi de onoruri; n-a vrut vreodată să fie ridicat la Putere, ca să ţină joker-ul în mânecă la premii literare anuale, să intre în suveica relaţiilor profitabile.

N-a cerşit dovezi de preţuire, îşi ştia locul. Şi uite că prima monografie despre el a apărut. Şi-a găsit în Iordan Datcu exegetul ideal: doct, cu ştiinţă de carte înaltă, echilibrat, lucid ca el însuşi.

Magda URSACHE

Advertisements

From → Uncategorized

Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: