Skip to content

VERSU-MI, SCURTĂ POTECĂ URCÂND PE MONTSALVAT

March 14, 2017

În 2009, la Societatea Scriitorilor Militari, Bucureşti, vede lumina zilei „Zona Zoster” (poezie), autor Emil Niculescu. Un titlul care naşte întrebări. Zona Zoster este şi un diagnostic al bolii de care suferim. Conform DEX, (În sintagma) Zona Zoster = boală infecţioasă virotică localizată în ganglionii spinali şi caracterizată prin dureri şi erupţii veziculare pe traiectul nervilor senzoriali. Asocierea cu şi trimiterea la această boală, conferă volumului un statut aparte şi un univers pe măsură. Coperta I reprezintă un tablou de Albrecht Dürer: Stephan Paumgartner ca Sf. Gheorghe. Volumul prezintă o structură personală, pe capitole: ROMAN CAVALERESC, CAIET DE ARHEOLOGIE, cu o juxtapunere, ca precizare, „(momente şi schiţe)”, ZONA ZOSTER şi aici cu o juxtapunere, cu acelaşi rol, „(vederi)”, ORDIN DE DEZÎNCORPORARE, VARA TRECUTĂ LA HERKULESBAD, DISPĂRUT ÎN BIBLIOTECĂ.

Inserăm aici părerea autorului, necesară elucidării mesajului din volumul ce poartă un titlu sui-generis: „vederi cu flori de câmp şi radiografii ale unui interval de treisprezece ani de şomaj liric.” Din start, este necesară o analiză privind personalitatea autorului, dotat cu un simţ al umorului, vecin cu ironia, o ironie lucid-amară, peste medie, dotat cu proprietatea termenilor, nihilist fără disperare, cu o particularitate a expresiei mesajului său liric într-o arhitectură specifică, cuvânt şi imaginaţie într-o simbioză în care conştiinţa sentimentelor redă o analiză socio-existenţială a ceea ce ce formează burgul Buzău, oameni, locuri, clădiri, prin anii respiraţi în creşterea timpului comun (oraş-autor), creator de imagini care dau impresia de mişcare. Zona Zoster cuprinde ca într-un puzzle, tablouri, forma poeziilor diferă: de la poezii cu strofe din patru versuri, sau cu două versuri, la poezii fără strofe, rimă împerecheată, 1-2, şi încrucişată, 1-3, 2-4, autorul, creator de atmosferă, într-o perspectivă ludică, face apel la un lexic exotic, dar din care nu lipsesc şi regionalismele.

Începem, cum este şi normal, cu primul capitol, ROMAN CAVALERESC, cu poezia omonimă, care dă numele capitolului, cu un motto semnat Cervantes: „Pot spune că m-a bătut şi pe mine gândul să scriu cândva un roman cavaleresc.” Melancolii, „de tânjit după glorii”, amintind de Bogdan Petriceicu Hasdeu şi castelul Iuliei de la Câmpina, „grădini semiramide”…:

Cum timpii ca o placă veche de gramofon/ Se-nvârt, nici azi nu mântui, ca veşnic epigon,/ De tânjit după glorii cum nu prea mai întâmpini,/ Convorbiri, precum magul, la un castel din Câmpini,/ Acum, materiale diverse de construcţii/ Se-ngrămădesc pe fosta terasă, un depozit./ Grădini semiramide, unde-aţi fi: „Vivat! Prosit!”

„ROGATIO”, dovedind cunoaştere catafatică, după cum arată şi titlul, este o altfel de rugă, o rugă profană:

Doamne, timpul se-ntinde precum o cuperoză,/ Lasă-mi norocul, fie şi-n minima lui doză,/ De-a scrie un vers mare; promit să-l ţin pitit./ (…) Poate că ruga asta-i o tristă erezie,/ Nu gloria servindu-Ţi, ci propria-mi trufie,/ Cât până-atunci mai este, deşi, deja-s matur,/ sâni de drăcoase doamne-n balade-o să contur”.

PRINCIPIUL LUI ARHIMEDE APLICAT LA CEAI PE STRADA „INDEPENDENŢEI”, FOSTĂ „CAROL”, memoria afectivă, ca un tablou, îi aduce în prim plan melancolii, ca un echilibru cu „parfum” şi ceai de tei „cu virtuţi sedative”. O poezie rotundă, plecare şi ajungere în acelaşi punct la final, dar în alt timp, timpul unei reflecţii, timpul trecerii unei vieţi. De observat, teiul în general şi ceaiul de tei în particular, ocupă un loc aparte în lirica lui Emil Niculescu:

Tei manifestă parfum după vechi reţetare./ Din strada liceului, coridoare, tuneluri/ În timp duc spre-adâncul memoriei clare,/ O mare foşnind din fosforescente cerneluri.// Optimiste înecuri, toastări la agapă,/ Clişee revenite, pe rând, prin anamneză./ Conform unei legi, „un corp cufundat într-o apă…(…)/ Cine-n ibric azvârle-o lansetă suedeză?// Şi nişte bătrâni, foşti elevi, absolvenţi, combatanţi,/ Profesori la Buzău, Paris, Mizil şi Ninive,/ Sportivi, măcelari, senatori dar (cu toţii) atlanţi/ Strâng, taciturni, flori de tei cu virtuţi sedative”.

După asemenea principiu, cu permisunea dvs., simt nevoia să-l citez pe Johan Christoph Friederich von Schiller: „Singura cucerire pe care o luăm cu noi din lupta pentru existenţă. Este recunoaşterea deşertăciunii. Şi dispreţul desăvârşit a tot. Ce ne părea înalt şi vrednic de dorit.

„UN JURNAL INSOMNIACAL”, „într-un dospit amoc”, proba de foc la etajul patru, (ultimul etaj), noaptea în miezul verii, în care auzim de luntraşul Charon, cel care transportă morţii pe râul Styx…, de fortul Santa Cruz:

Spre ora unu noaptea, într-un dospit amoc,/ Sus, la etajul patru, trec probele de foc -/ Plafonul dogoreşte, de soare ghiftuit,/ Ca un acont din iadul în veci neadormit./ Obed, şifonierul îmi ia din aer cam/ Trei metri cubi, degeaba dau larg drumul la geam./ În pântecele sale de cal troian olog/ Stă un costum ce speră un rol în epilog -/ Din vechile-mi cravate, doar una o s-o port,/ Vreo şapte ani, la gâtul cel subţiat, de mort./ E catafalcul care, cumva dezabuzat,/ Stând nefireşte, spaţiul vital mi l-a cedat./ Jurnal de noaptenu e, totuşi, oximoron?/ Voi cere referinţe experte lui Charon./ Cuvintele-n coloană mărşăluiesc confuz,/ Mai mult din inerţie, spre fortul Santa Cruz,/ Prin albia secatăun fund de canion-/ Marcat des cu schelete, şei vechi şi ghinion./ Tot mai fragil e corpul expediţionar/ Şi tot mai îndărătnici catârii de samar./ Etapele sunt scurte, paşii împiedicaţi,/ Trimişii în patrulepieriţi sau dezertaţi,/ Vag armistiţiusomnul, cu primele lumini,/ Vine, când în parcare prind a tuşi maşini/ Şi-o nouă zi te-aşteaptă să o parcurgi. Cum poţi./ O oră de odihnă i-o furi, sunt hoţi de hoţi,/ Şi îţi doreşti, spre seară, plin de epuizare,/ să-adormi ca lemnu-n care vei sta fără suflare”.

RAPORT CU FRONTUL ATMOSFERIC”, „la fine de novembre”, cu vântul tăios, comparat cu oţelul de la „custură”  şi agentul termic parte din complot:

Lanceolate frunze azi salcia depune,/ La fine de novembreînvinsă legiune/ De-un frig paralizant, ce, de prin septentrion,/ L-a adunat Boreus sub steagul cu dragon.// E-un vânt precum oţelul tăios de la custură,/ Pocnind pe culmi de rufe, rupând pe cusătură/ Bluze pentru bandaje, să pună un garou/ Pe ploaia hemofilă ce gâlgâie din nou.// Norii, ca nişte dube mascate-n ambulanţe,/ Cu pneurile rupte, veniţi din mari distanţe/ Să-acorde asistenţă, atâta câtă pot,/ Cum şi agentul termic fac parte din complot”.

„CALENDAR”, cu sfinţi şi lăsare de sec, şi o ceaşcă de… „melacolie autocefală.”

Trecură şi sfinţii Gavril, Mihail,/ Cu nimb subsuoară, cu mers instabil,/ Cu lăncilecârje proptite în zloată,/ Din oastea cerească demobilizată.// Cu zilele-nguste ca ochii de uzbec/ Se-apropie-o altă lăsare de sec./ Ca o buluceală de ţapi şi batali/ Nori grei te apasă pe nervii spinali.// Dai drumul la gaze şi pui de un ceai./ Din floarea uscată păstrată din mai,/ Iar ceaşca, urcată spre buze, exhală/ O melancolie autocefală”.

„LUPTA CU TEXTUL” sau trecerea la lectura cu ochelari, aminteşte de bătălia de la Cresy, considerată sfârşitul cavalerismului clasic şi de regiile lui Andrei Arsenievici Tarcovski:

Am devenit, în fine, un ins cu ochelari/ Orbecăind în lumea de font-uri nu prea tari./ O, vechi arcaşi englezi şi, voi, campioni de tir,/ De-un timp, oricare zi e un deghizat Crecy / Lecturi hulpave, cât v-am putut de mult greşi,/ De mă trataţi, acum, cu aşa măreţ sictir?/ Somn de-antracit şi bocnă, nemaivegheat de lari,/ Ci de căţeaua Liza, luaţi-mi în custodie/ Pe fostul absolvent de bibliotecărie,/ Cum, în Tarkovski, parcă, lua hoarda de tătari,/ Din mănăstiri, călugări şi vite în robie,/ Şi odihneşte-i nervul optic, pentru vecie,/ Precum la cavalerii francezi de la Crecy./ Spre buna lor vedere, anticipat, merçi!”

Apropo de această „Luptă…” în Mahabharata stă scris: „Celui care îmbătrâneşte, îi îmbătrâneşte părul; celui care îmbătrâneşte, îi îmbătrânesc dinţii; ochii şi urechile îi îmbătrânesc; numai dorinţa rămâne veşnic tânără.”

Continuăm periplul prin universul cărţii cu al doilea capitol, CAIET DE ARHEOLOGIE, cu specificaţia (momente şi schiţe).

JURNAL (FEBRUARIE – APRILIE) într-un stil dispus la detalii, prezintă viaţa de becher, într-o notă ironic-amară, retrospectiv. Cu permisiunea dvs. voi face apel la cuvintele lui Alphonse Marie Louise Prat de Lamartine: „O timp, suspendă zborul tău! Şi voi ore propice suspendaţi cursul vostru! Să iubim, să iubim deci! De orele fugitive să ne grăbim a ne bucura. Omul nu are deloc port, timpul nu are deloc ţărm. El curge şi noi trecem.”  

Cartofi mari cât grenade îmi adusese-n plasă/ Şi, cum aveam curentul tăiat, plecând îmi spuse./ „Vin repede, am eu nişte lumânări acasă”./ Lăsase-n baie farduri, ultima dintre truse.// S-a-ntors, fără mantou, cu, doar tupeu, sâni dezinvolţi,/ Viu ataşată. Mie-mi trecuse-o lungă tuse,/ La RENEL achitasem, vai cartofii aveau colţi./ De lumânări uitase, Ziua, oricum, crescuse”.

„NOTE DE LILI(TH)OLOGIE”, într-o perspectivă ludică, accentuează densitatea şi diversitatea sentimentală, cu o explorare a propriului eu, cu un motto, semnat Leonid Dimov, Lili şi densitatea: <Rămasă-n furou, / Lili zâmbeşte din nou / şi, precum un lăstun atinge oglinda apei, / îşi scoate încet ciorapii / mângâindu-şi în treacăt, de plăcere, / tălpile netede ca o mângâiere…”, care adună termeni din diferite zone culturale, munţii Tassili, exploratorul David Livingston, îl întâlnim pe Charles Baudelaire, încheind cu George Călinescu. :

La cât de rar te văd, şi tu ştii, Lili,/ Îmi este timpu-ncremenit şi sec,/ La fel cum e deşertul din Tassili./ În lungi lecturi m-afund ca-ntr-un înec”. * „Lili,- petrece-n tine aproape trei decenii,/ Investigându-ţi zonele calde, nedat lenii,/ La fel ca David Livingston, care a explorat/ Ţinuturi africane. Susjos cum şi lunglat”. * „Lombroso, cel cu stranii teorii criminale,/ Imagolog naiv şi, deja, demult, uitat,/ Lili, ar putea crede, după cum mişti din şale,/ Intens, , pân’la urmă, nu prea s-a înşelat”. * „Luxul şi voluptatea domnului Charles Baudelaire,/ În lipsa ta, vai, Lili, n-am cui să le ofer./ Las zaţul (noaptea-i lungă) să se usuce-n cele/ Iubite (de la tine), mici şi-albastre ulcele”. * Cu o mărturisire a lui G. Călinescu, Lili-lila-lilu, lila-lilu-lLili, mi-e dor de tine, întreagă, şi de ambe,/ Iubite şi ascunse în cizme albe, gambe./ Litanii levantine, suav gânguritoare/ Îmi sunt mult mai străine decât a lor strânsoare”. * „La câte remuşcări (am echimoze)/ Îndur, reproşurile-n orice doze/ La fel de plicticoase cum consilii,/ Inept de pedagogice,-mi par, Lili”.

Şi ca totul să fie cât mai alocvent, îl aduc în scenă pe Stendhal (Henri-Marie Beyle): „Dragostea, nebunie care totuşi îi procură omului cele mai mari plăceri din câte le sunt date să guste pe acest pământ fiinţelor de felul lui. Amorul ca şi febra, se naşte şi se stinge fără ca voinţa să aibă cel mai mic amestec. În prima tinereţe iubirea-i ca un fluviu imens care târăşte totul în mersul lui. Iubirea e miracolul civilizaţiei.”

Capitolul trei, care dă şi titlul volumului, ZONA ZOSTER, cu o precizare (vederi) adresată cititorului pentru o mai uşoară percepţie şi o suplimentară curiozitate, dovedind o abordare cu predilecţie pentru detalii şi cu o poezie omonimă, însoţită de un motto, ca o precizare de intenţii şi clarificare de  abordări, semnat Ovidiu Genaru: <totul e să nu-ţi fie teamă să trăieşti într-o bulină de la marginea rochiei Europei atât de tăvălită prin pulbere>, dezvăluie spiritul introspectiv analitic al poetului, cu un umor specific românesc, haz de necaz, care dă savoare textului, din capul locului, cu o specificitate de atitudine şi precizare de domiciliu. De specificat, pentru poezia lui Emil Niculescu, stilul direct, fără echivocuri în relaţia, cât mai accesibilă, cu cititorul :

Am revenit la rugă plecată, Pater Noster,/ Noi, cei cu domiciliul forţat în zona zoster.// Cu tine-am stat, cu oaia şi latina vulgata/ Iar diplomei de gintă îi împlinisem plata.// Istoria din fontes, precum Ekberg Anita/ De planturoasă iese, fără „La dolce vita”.// Capriciile toate pe-aici şi-au făcut voia -/ Faţă de noi, s-ar spune, că-i domnişoară Goya.// Şiiocdar şinicevoau dat deja-n otavă,/ Între torpori turcite şi baia de-abur slavă,/ solida inerţie ne-o cam ignoră, Taică,/ Blagosloveşte bâlciul acesta de Drăgaică.// Întoarce-ţi spre noi faţa şi ne păzeşte uşa,/ Să nu vină papaşa-n vizită cu katiuşa,// Dă-ne, aşa, de sanchi, şi în cealaltă sferă/ de influenţă, Tată sever, de carieră,// Şi lasă-ne şi anul acesta roada viei,/ Să închinăm la hramul geopolitichiei.// Menţine-ne întreagă puterea elocinţei,/ Să-nduplecăm pe Iuda a da-napoi arginţii.// Cât ne-ai bătut, la poker mecanic, ca pe taste,/ Ajunge, şi ne lasă doar ai durerii noastre.// Lumină cât pilula albă de-algocalmin/ Pune-n tunel, la capăt, dacă Te-nduri. Amin”.

STRADA „CUZA VODĂ”, este una din vederi, cu o atmosferă şi detalii specifice, memoria afectivă constituie un element definitoriu, semnificativ pentru economia volumului:

Pe-arteraCuza Vodă”, supraaglomerată,/ Cu clădiri stând pe pivniţi cât nişte catacombe,/ Şi vânzători stradali cu o voce exersată,/ Bandaj pune zăpada, pe ziduri ştirbe, plombe.// Miroase-a ţuică fiartă şi din piper iuţită,/ A mici sfârâitori, ce determină secreţii/ Gastrice, a alt secol, a piele argăsită,/ A var. De tencuială-s exfoliaţi pereţii.// Sub grinzi, cum putregaiul nu-ncheie armistiţii,/ Gata oricând să cadă, cu şipci şi rapiţi roase/ În triste păduchelniţi, se ceartă chercheliţii/ Chiriaşi la ICRAL pe citiri de babaroase.// Târziu, când luna bate raze fără prihană,/ Şi de prin poduri ţipă bufniţi a ananghie,/ Se-aud, buşiţi prin beciuri, prinşi cu gura la vrană,/ Din vremea lui Pazvante, băieţi de prăvălie”.

Capitolul patru are un iz cazon, prin titlu şi mesaj, ORDIN DE DEZÎNCORPORARE, amintind de un moment din viaţa tinerilor, când stagiul militar era obligatoriu:

„CÂNTEC DE DEMOBILIZARE”, în care aflăm de lama pumnalului Buck şi de Seneca şi un „filmul unei permisii”:

Dau cu alcool pe lama pumnalului meuBuck”,/ Scos, după-atâta vreme, din soldăţescul sac/ Şi iar mi se năzare că, pentru mine, tu/ ai fost mai cruntă decât un Dien Bien Phou:// O sută de mari harpii din pernă ies./ Suspanta paraşutei o tai, nu am de-ales,/ Şi cad vertiginos în apa unui coşmar,/ Unde foiesc o mie de braţe de calmar,// Astfel, dezinfectată, cu lama-nscrisăBuck”/ Nu vene, ca Seneca, în baie-o să-mi desfac,/ Ci o conservă unde-i păstrat nevoalat/ Filmul unei permisii în care n-am plecat”.

O „RADIOGRAFIE”, Lui Liviu Vişan, în stilul care îl consacră şi în care ludicul, ironia şi livrescul zugrăvesc tablouri şi transmit stări:

Desant pe iute ambulanţă/ Iau, de infanterişti, distanţă.// La unsprezece luştri, iată,/ Coasta a zecea-i fisurată.// Tusea tabacică, destulă,/ Îi dă balansuri de pendulă.// Sânt fericitul posesor/ Al unui timp interior;// Care-mi permite, ’l-aud bine,/ Vai, noi evaluări de sine,// Cadou pe care nu oricare/ Şi-l face la aniversare:// Din leatu-mi, decimat, s-ar spune,/ Ies ca din indiviziune”.

Capitolul cinci, prin titlu, are un aer de vacanţă, o vacanţă dorită şi bine meritată: VARA TRECUTĂ LA HERCULESBAD şi poezia omonimă, o romantică aducere aminte:

Cât de nebuni puteam să fim pe-atunci:/ Wist-uri cu mizădrastice porunci…// sub pulpa ta zvârlită-n french can-can/ deschide toamna recele-i gropan.// O, pescăriţo, ce, la băi (de iod?),/ M-ai prins în sutien ca-ntr-un năvod,// Să fi încremenit timpul vagant/ Cu-n jet din spray-ul tău paralizant”.

Întâlnim şi o „DEPEŞĂ” adresată fiinţei iubite, într-un stil amintind de nenea Iancu:

Aşa contaminat sunt de amintirea ta că,/ Astăzi, când vântul rece din vaste stepe-atacă/ Şi-mi trece peste faţa părând că se subţie,/ Va umple trei judeţe de gravă nostalgie./ Nu târnosi manganul, poţi pentru ca să-mi scrii./ Moral, eşti autoarea unei epidemii./ Prinşi de program, cu alte (de timp presaţi) motive,/ N-am vizitat muzeul cu pietre votive/ Plătite de bolnavii de-acum două milenii./ Recesiuni. Grafuitti-s, la zi, noi milostenii”.

„DICŢIONAR DE AFECŢIUNI” când anii se adună şi doar gigacaloria, şi amintirile ne mai încălzesc :

Reumatism, discopatii, artroză…/ Vin ani ca porcii cu trichineloză./ În tabăra de vară, sine die,/ Tu figurezi sportivă şi mlădie./ Curând, când ploi şi viscole-or să vie,/ Trist, dependent de gigacalorie,/ Îmi voi reaminti ce calde membre/ Inferioare-aveai în cinci septembre”.

Capitolul şase şi ultimul, DISPĂRUT ÎN BIBLIOTECĂ, are şi el o poezie omonimă care îi asigură titlul, izvorâtă dintr-o proprie experienţă, o atmosferă specifică, amintind de George Călinescu, într-un specific al fondului propriu lexical, în care imaginaţia este un ajutor de nădejde, încât ţi-l închipui ca pe un adevărat cărturar, fără vârstă şi fără timp, care iese în lume doar la crepuscul şi al cărui sfârşit poate fi cel din finele poemului:

ChiarŞun sau Calea netulburată”, mit mongol, îţi/ Surâde pe când treci prin depozite frigide,/ Cu frigul iernii bine-ncartiruit în poliţi,/ Adăpostind prin colţuri cuiburi de arahide.// Acolo, sistematic, stocata-nţelepciune,/ Deja, e atacatăbacterii de hârtie/ Pot suplini, în vreme, invaziile hune:/ Surprinzi, intrând, un foşnet ca-ntr-o hulubărie.// Volume îmbrăcate-n pieleproprietarii/ Au tremurat în zeghi pe taluzuri de canale -/ Sunt cercetate-n tihnă de nedoriţii carii/ Scăpaţi de-acuza unor fapte antistatale.// Cărţi de la index care şi-au pârât autorii/ De varii boli şi, apoi, spre diagnosticare,/ Mutaţi au fost dinCapşape priciul închisorii,/ În timp ce ele înseşi au stat la izolare./ Cărţi de leprozie şi cărţi de carantină/ Cărţi doar ghinionisteau şi ele o soartă -/ cărţi care dădeau friguri imune la chinină,/ Serii desperecheate, cărţi de la Marea Moartă.// Regimuri specialefond de documentare -,/ Op-uri care privirea ţi-o prind şi o consternă,/ Volume neatinse decât la inventare/ Şi cărţi rufoase, de căpătâi, cărţi pernă./ cărţi de sinteză cu un uluitor şpagat/ Şi cele complezente, perpetuum virgine./ Îţi aminteşti: „De-acum pe cărţi voi adormi uitat…”/ Visezi cum o să cadă un raft imens pe tine”.

O reflexivitate lucidă, cu un umor ironic-amar a ceea ce însemnă trecerea timpului peste oameni şi oraşul în care trăiesc.

Emil Niculescu dovedeşte un acut spirit de observaţie, analist al societăţii în care trăieşte, cu toate visele, angoasele, reumatismele specifice vârstei la care ajungi fără să vrei, unde-ţi debarci amintirile, ce a mai rămas din ele, inedit în perspectivă ludică, dotat cu o doză suficientă de umor, a cărui emblemă dă un plus  de savoare scriituri, necesară, ca un remediu, în surmontarea momentelor indecente ale vieţii. Poeziile lui Emil Niculescu pot fi considerate, într-o accepţie, paginile unui jurnal citadin, pagini ce oglindesc la modul analizei a unui spirit de o luciditate amintind de nihilisti, dar fără o disperare, doza de umor de care este capabil îi asigură surmontarea şi acceptarea inevitabilului. Am fi tentaţi să-l comparăm, la o altă scară, la un moment dat cu Emil Cioran.      Putem afirma că face dovada unui sentimental normal privind prin prisma timpului, din memoria afectivă, momentele care i-au jalonat viaţa evidenţind melancolia răscolitoare din amintiri. Având proprietatea termenilor şi detaşarea de ceea ce implică acest fenomen numit viaţă, cu toate visele, aspiraţiile, patimile şi orgoliile, şi mai ales fluenţa în zugrăvirea acestui biotop îi asigură atenţia cititorului.

Vasile Ghinea

 

Advertisements

From → Uncategorized

Leave a Comment

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: