Skip to content

Marin IFRIM: Nicolai Tăicuțu sau locul din care se dă ora exactă a poeziei actuale: Râmnicu Sărat de câmpie dulce!

Poetul Nicolai Tăicuțu mi-a dăruit cel mai recent volum al său, subtil intitulat ”și cum vă spuneam…”. Poezie la greu, ca în vremurile în care în țara asta era loc pentru câteva zeci de mari poeți români. Mă refer la Nichita Stănescu, Cezar Ivănescu, Ion Gheorghe, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Nicolescu, Ioanid Romanescu, Petre Stoica și mulți, foarte mulți alții. Nicolai Tăicuțu a ajuns la apogeul activității sale lirice. Puțini poeți actuali se pot lăuda cu o asemenea evoluție constantă și fermă. Nu prea am la îndemână nume mari decât numărând pe degete și cu multă luare aminte: Șerban Codrin, Cassian Maria Spiridon, Virgil Diaconu etc. Nu înțeleg de ce s-au rărit poeții buni și de ce lumea literară e plină de neaveniți, dar înțeleg că, deși n-am vorbit cu Nicolai Tăicuțu niște ani răi, sunt în stare să fac reverențe și să mișc pălăria în stânga și-n dreapta în semn de respect pentru asemenea poezie: ”desprinderea de câmpie se face în timp/ cu ieri cu azi cu mâine/ precum scoica fosilă/ ajunsă în cea mai pură lumină/ pe versantul muntelui/ – de fel, viețuitoare fiind peste ere/ pe fundul mării – // mi se întâmplă asta/ ca o expunere pe colina solară/ mie, poetului-geolog/ crescut în câmpie” (”cu timpul”, pag. 68). Volumul este împărțit în trei cicluri distincte, toate scrise la același nivel rarefiat, înalt, ozonat: ”cu bine, Ioanid!”, ”dimineți îmbujorate încă”  și ”ceața subțire a serilor”. Versuri distilate, esențe scoase dintr-o zonă aforistică interzisă cititorilor cu bila leneșă: ”mi-am dus crucea până aici/ (greu:/ când eu pe cruce/ când crucea pe mine)/ la capătul unei zile moarte: / închinată serii/ pomenită spre dimineață” (”s-a-ntâmplat și asta”, pag. 120). Fin cunoscător al freaticii poeziei, despre versurile lui Nicolai Tăicuțu maestrul Dan Simionescu afirmă: ”Este un poet neconvențional al câmpiei, câmpia fiind universul pe care nu îl descrie, dar îl pune în relație directă cu oamenii, cu trăirile lor. Universul acesta este fabulos dacă știi să-i descifrezi efectele și pentru a-l umaniza poetul inventează un mic zeu sau semizeu, botezat  Ioanid, care echilibrează trecerea de la spiritualitatea diafană la teluricul pur”. Subscriu! Înaintea celor trei cicluri ale cărții, Nicolai Tăicuțu așează strategic un poem antologic, un amestec de elegie, autoironie, sarcasm și voluptate plină de briza spirituală a lui Ilie Moromete din ”poiana lui Iocan”. Mi-am propus să scriu o cronică scurtă, însă, recunosc, din viciu nu mă pot abține să reproduc acest poem senzațional, care dă și titlul cărții și cum vă spuneam…” : ”am ajuns la vârsta când/ se ivește ocazia să zic: / rușine să-mi fie!//: strada se traversează/ numai prin locul tărcat, pe zebră/ și niciodată nu m-am conformat//: am traversat de trei ori/ într-un sens/ și m-am întors o singură dată/ rețineți, m-am întors o singură dată/ după prima traversare/ pentru că, sincer vă spun/ nu mi-a ieșit pasiența – / a doua oară am uitat să mă întorc/ iar a treia oară nu a mai fost cazul./ în ăst timp, la ducere, succesiunea pașilor/ a fost normală/ dar cum la mine la țară/ orice adiere de vânt face ca/ praful să acopere totul, cât ai zice pește// și marcajele și presupusele treceri efemere/ neagreate de mine, au dispărut repede/ așa că, cel mai bine și corect e/ s-o iau pe urmele lăsate de alții/ (aceștia, părinți și prieteni findu-mi)// și iarăși îmi zic: rușine să-mi fie!//: pe sub poarta curții mele/ trece râul care, nici el/ nu-mi păstrează urmele pașilor/ nici atunci când calc apa/ să mă mențin pe linia de plutire/ până pe celălalt mal/ nici când merg pe apă/ da, nici atunci când merg pe apă -/ când uiți de tine/și nu mai știi/și te înalți spre cer sau/ spre adâncuri te scufunzi fără urmă…//(…ei  da! până aici/ poemul este neterminat, dar/ cum orice poem trebuie/să aibă cap și coadă/ – capul se vede, coada va fi/ la peste o sută de pagini mai încolo – / zic: vinovat vei fi aici nicolai t/ pentru cele ce urmează/ cu sau fără rușine!). De la Marin Sorescu încoace nu am întâlnit un poet așa de inventiv. Cu riscul de a fi luat peste piciorul limbii române, afirm cu convingere că Nicolai Tăicuțu este, acum, în vremea sa și a noastră, un mare poet român. Unul dintre cei mai consecvenți și mai calificați critici literari din ultimul sfert de secol, Ion Roșioru, consideră că: ”O legătură tainică se stabilește între poet și câmpie, aceasta din urmă fertilizându-i și condiționându-i inspirația sau personalizându-i poemele aducătoare de certitudini și de plenitudinea pe care ți-o dă conștiința apartenenței la un spațiu cert/ incert conturat. Și poemele țâșnesc din câmpia uneori prozaică, alteori cochetă…”. După ce am citit întregul volum, inclusiv spusele celor doi scriitori referitoare la poezia acestuia, eram tentat să afirm că Nicolai Tăicuțu este cel mai important poet al Câmpiei Române dintotdeauna. Nu e corect și nici drept. Nicolai Tăicuțu este unul dintre cei mai importanți poeți contemporani. Ora exactă în poezia română se dă și de la Râmnicu Sărat. Asta e situația. Mai ales că poeții bucureșteni importanți nu prea sunt poeți bucureșteni decât cu fizicul și cu cartea de identitate, dar cu burice în frunte. Cred în poezia lui Nicolai Tăicuțu, așa cum crede foarte motivat și cunoscutul critic literar Petre Isachi: ”Poetul Nicolai Tăicuțu are forța ridicării la esențial, sacrifică efectul de amănunt în favoarea întregului, încât poemele, deși urmează o linie barocă, atestă o compoziție bine închegată, o viziune expresionistă de sorginte odobesciană(…) Comunitatea arhaică, închisă a satului/ câmpiei se sustrage agresiunii prezentului, opunându-i prezențe arhetipale/simboluri ale permanenței, stări sufletești de un inefabil divin”. Nicolai Tăicuțu este un poet care și-a jucat corect cariera literară, pentru el, profesia de-o viață, cea de geolog, fiind un atu excepțional de studiere a apei din piatră seacă. A reușit! Acum, el însuși pare o fântână cu apă rece și curată într-o lume plină cu mormane de conducte, vane, robineți și nisip în lacrimi. Închei citându-l din memorie pe inconfundabilul Ioanid Romanescu: ”Trăiască poezia și marii visători” !

 

articol preluat de pe http://armoniiculturale.ro/

Advertisements

Marin IFRIM: Fără perne ”Dormeo” nici măcar la Cimitirul Bellu. Treabă de melci!

Am primit, de la Horia Gârbea, șeful meu direct, pe linie de maculator de scris, invitația de a fi prezent într-o viitoare și iminentă antologie a poeților bucureșteni, mai precis, a membrilor Filialei de poezie București a Uniunii Scriitorilor. ”Condițiile” cerute de Horia Gârbea, pentru prezența în antologie sunt corecte, reale, pragmatice. Se dorește o expunere performantă a poeziei ”bucureștene” actuale. Horia Gârbea e un manager în stare să facă proiecte realiste. Nu sunt cu acesta în relații tocmai amiabile de aproape două decenii. Din cauze subiective de ambele părți. Eu sunt mai vinovat pentru că am dar curs unor ”înțepături” critice venite din pixul său de inginer expert în construcții, parcă. Treabă de fier-beton. Nu are importanță ”meseria de bază”. Horia Gârbea e scriitor până în măduva mortarului. Unul rău cu unii buni. Nu intru în amănunte. M-am implicat în proiectul său. Măcar de voi fi refuzat, ca să mă simt și eu natural în mediul lui Horia Gârbea. Sunt obișnuit cu măciuci primite în moalele coifului meu literar. Horia Gârbea și cu Alex Ștefănescu mi-au băgat apă chioară în singura călimară cu cerneală albastră pe care o am în dotare. Noaptea, pe la trei, cum sună o manea, când cititorii lor dormeau profund. Eu îi iubesc și îi prețuiesc pe amândoi. E bine că mă critică. Cei care mi-au lăudat scrisul, critici și istorici literari de necontestat, Radu G. Țeposu și Mircea Scarlat, au murit de mult. N-a fost să fie. Dacă mi-ar dispărea din minte Horia Gârbea și Alex Ștefănescu, nu aș mai avea nicio motivație spirituală. Spre deosebire de alții, eu chiar sunt convins că acești scriitori sunt așa cum sunt, născuți ca să țină literele în viață. Așa e și Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu etc. Puteam să pun etcaetera înaintea acestor doi semizei. Se poate. Și se și înțelege de ce. În fine, s-ar putea să fiu prezent în antologia lui Horia Gârbea. Obiectul concret, cartea adicătelea, depinde de resursele financiare ale Primăriei Capitalei. Ca și alții, prin acte, sunt scriitor bucureștean. Nu am apelat niciodată la drepturile mele de bucureștean, la bilete de tratament, la cazări etc. Faptul că sunt considerat scriitor bucureștean mă rupe în două. Eu locuiesc, încă de la debutul meu literar, în Buzău. Legătura mea cu Bucureștiul are conotații asupra cărora nu îmi convine să zăbovesc. Legături cu Bucureștiul în general, vreau să zic. Altminteri, când e vorba de cele literare, Bucureștiul m-a ținut exact unde îmi e locul și lungul nasului, la Buzău, între alți anonimi văzuți așa inclusiv dinspre scriitorii bucureșteni de origine buzoiană. Cu mici excepții. Nu sunt poet bucureștean. Și nici poet buzoian. Sunt doar un poet român. Mi-am câștigat acest drept. Îi mulțumesc lui Horia Gârbea pentru invitația sa. La ora la care scriu aceste rânduri deja i-am trimis, fără entuziasm,  patru poeme pentru viitoarea antologie. Mă întreb doar atât, acesta fiind și scopul acestor rânduri în care am bătut apa în piuă ca să priceapă furtuna: De ce tot facem antologii profesionale pe ”cartiere”, ”județe” , ”filiale”, ”regiuni” etc. când, cel mai simplu ar fi, ca, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, din când în când, la nu știu câți ani, să apară ”O antologie a poeziei românești” actuale? De ce suntem ”compartimentați” în acest pat suprapus al lui Procust? Nu vreau să irit pe nimeni. Sunt doar trist pentru că mă simt izolat în centrul țării printr-o includere în ceva ce nu nu-mi dă niciun fel de identitate literară. Dimpotrivă. E-mailul lui Horia Gârbea, conform rugăminții sale, l-am trimis și celorlalți poeți ”bucureșteni” din Buzău și din Râmnicu Sărat cotizanți la Filiala București. Nu sunt egoist. Să ne bucurăm de celebritate împreună. Mulțumim anticipat, din inimă, Primăriei Capitalei, chiar dacă nu prea stă în Firea noastră!…Iapa cu dinți nu se caută în dar. Aleluia! A nu se înțelege că, unii provinciali, precum subsemnatul, am vrea și perne ”Dormeo” la Cimitirul Bellu, lângă clasicii ierbii noastre cea de toate primăverile din ce în ce mai gălbejite. Îmi amintesc de o antologie de poezie făcută de Laurențiu Ulici, ceva în genul ”1001 una de poezii românești”. Un eșec editorial, o ciudățenie sau un moft al unui om cu o inteligență demonstrată și recunoscută. Nu e cazul intreprinderii lui Horia Gârbea. Tocmai de-asta trag clopotele. Gârbea e pe cai. S-ar putea să reușescă. Aproape că-mi este indiferent. La ce bun?  În țara asta nu e loc pentru trei poeți la un loc nici măcar în țintirime. Pentru cine facem ”istorie literară” sub mersul melcilor noștri mereu însetați de verdeață și de umezeală? S-avem și noi pardon?

articol preluat de pe http://armoniiculturale.ro

A murit un mare cărturar: Alex Oproescu!

Pe 26 mai 2017 a murit istoricul Alex Oproescu. Unul dintre cei mai mari bibliotecari din România, fost director al Bibliotecii Județene ”V. Voiculescu” din Buzău timp de peste trei decenii. Cu o săptămână înainte de dispariția sa i-am scris primarului orașului nostru. Scrisoarea a fost postată pe Facebook de publicistul Nistor Tănăsescu. La scurt timp, Alex Oproescu (Alexandru Oproescu-Mihai) a fost internat într-un așezământ de top. Au făcut pentru el gesturi de mare finețe sufletească doamnele Mihaela Roxana Constantinescu (avocat) și Marcela Chiriță – fostă bibliotecară. Aceasta, împreună cu istoricul Valeriu Nicolescu  a scris o evocare deosebită despre Alex Oproescu, publicată în ziarul OPINIA.  Luni, 29 mai, pe la ora prânzului, eroul nostru a fost depus în holul Bibliotecii Județene ”V. Voiculescu”. Această decizie și cheltuielile de înmormântare au fost determinate de președintele Consiliului Județean Buzău, Petre Emanoil Neagu, prilej cu care domnul Neagu a crescut în ochii mei cât alții într-o viață întreagă. Am intenționat să mă duc să-l văd pe Alex Oproescu la fostul său loc de muncă. Nu am putut intra acolo când am văzut cum un fariseu ”păzește” intrarea. Unul care, practic, i-a furat opera și multe din meritele ce i se cuveneau. Un om cu sufletul strâmb. O creatură a naturii, care, cu vreo trei săptămâni înainte de dispariția doctorului Valeriu Bistriceanu, arunca bale veninoase asupra acestuia, într-o fițuică. Noroc că pagina respectivă a fost respinsă de oamenii normali din jurul maimuței și a rămas, chiar a rămas, doar în format electronic. O păstrăm pentru vecie. În fine, îmi continui tristețea. M-am dus la Capela Cimitirului ”Dumbrava” unde, la inițiativa lui Ovidiu Cameliu Petrescu, președintele Asociației Culturale ”Renașterea Buzoiană”, am depus o coroană de flori naturale, plătită de fostul deputat. Seara am fost prezent la slujba oficiată de preotul Mihail Milea. Împreună cu colegii mei de la Filiala București a USR – Dumitru Ion Dincă, Dorin Ivan și Constantin Marafet – am depus încă o coroană de flori naturale. Povestea e ceva mai lungă.  Marți, 30 mai, Alex Oproescu a fost înmormântat. Nu am putut să fiu prezent. Cândva o să detaliez. De la un timp încoace, prezența temporară în cimitire îmi face rău. În ultimii ani, am participat la înmormântările unora dintre scriitorii buzoieni dragi mie: Corneliu Ștefan, Gheorghe Ene, Gheorghe Andrei, George Vioreanu, Ion Stanciu, Gheorghe Mincă, Valeriu Bistriceanu, Dan Manolescu și mulți alții. Nu am fost prezent la pomenile acestora. E vorba de o obsesie. Văd la astfel de ”pomeni” reptile care toată viața lor au scuipat mortul care îi pune orezul în barbă. E o imagine ”barbară”. Vikingoasă. De-asta fug de pomeni. Cu Alex Oproescu am avut o colaborare eficientă. Ne-am certat de câteva ori. Era un om corect. Prea corect. Am multe de povestit și le voi povesti. Și încă o precizare. Sorin Burlacu, cel care l-a înlocuit pe Alex Oproescu la conducerea Bibliotecii Județene, nu i-a făcut absolut nici un rău acestui cărturar deosebit. A fost o chestiune simplă, de administrație. Alex Oproescu s-a pensionat cât de târziu a fost posibil. Nimeni nu l-a dat afară din Biblioteca Județeană ”V. Voiculescu”. Cu excepția legii. În schimb, cât a lucrat acolo, în ultimii ani, l-au ros moliile. Unele venite direct de pe la măturătorii de pe strada Chiristigii, dar și de pe lângă clădirile din jurul Bibliotecii. E mult de scris. Când am debutat editorial, în 1996, Alex Oproescu a fost lângă mine. Mi-a acordat o atenție deosebită. A făcut zarvă. M-a impus în lumea literară locală, mică și tristă. A fost cu mine în satul meu natal, pentru a lansa cartea de debut, împotriva voinței mele. M-a trecut între prioritățile sale culturale. După lansarea de la Bălăceanu ne-am dus acasă la părinții mei. A fost tratat simplu, țărănește, cu un borș și cu niște carne scoasă din untură. A cerut mamei mele să-i facă și o mămăligă. Se bucura enorm de gustul mâncării din casa părințior mei. Au mai fost la manifestare și la masă poeții Constantin Petcu și Aurel Ganea plus bibliotecarul de atunci Alexandru Mihăiescu. La plecarea din sat, Alex Oproescu parcă plângea de bucurie, îi pupa mâna mamei mele, ”tanti Floarea”, și părea tare fericit că există. Biata mea mamă se uita la el ca la un academician autentic. Și chiar a fost un academician. Datorită lui, energiei sale nucleare, la un moment dat am simțit că m-am înălțat, în lumea cuvintelor scrise, cu ceva mai mult de un kilometru literar. Ca o rachetă de experiment. A pariat și pe mine. Dumnezeu să-l odihnească în liniștea Sa veșnică și în recunoștința noastră trecătoare.

 

 

PS: E incredibil câte urâte mirosuri emană fosta Securitate și slugile ei, inclusiv prin cimitire.  Acum câteva minute m-a sunat Nistor Tănăsescu. A publicat textul de mai sus pe facebook. A fost măscărit de un turnător căruia eu nu-i pomenesc numele din principiu. O godzilă care nu va ajunge niciodată nici măcar la Judecata de Apoi.  Nu are acest drept uman. E doar un făcător de rău. Un mic Scaraoțchi căruia, acum câțiva ani, aș fi putut să-i tai copitele. N-am făcut-o. Răul nu poate fi stârpit de Bine. Nici de Biserică. Nici de preoți. Nici de tămâie.  Răul e mai universal decât sufletele noastre. Când pute aerul din jur, când apa nu e curată, când lumina e dată prin ciurul nopții înseamnă că viața se lixăndrește dinspre Iad. Mi-am publicat cartea de muncă, în întregime, cu comentarii. Turnătorii care au savurat-o cu tristețe demonică încă nu au astâmpăr. Mă fac ”securist”. Nu mai înțeleg ce se poate ascunde în spatele acestui cuvânt. Mă închin. Mai mult nu pot. Sunt optimist.  Mai optimist decât turnătorii închipuiților ”securiști”. Am umerii goi, la vedere. Pe ei se pot așeza oricând porumbei de toate culorile și speciile. Nu am pisici sub locul în care unii vor să îmi pună grade. E simplu de tot. Dumnezeu nu doarme nici chiar atunci când i se aruncă în ochi cu praf de pușcă. E tot timpul în legitimă apărare. Având în vedere că diavolul nu doarme niciodată, voi re și reveni.  Poate că asta e menirea mea.  Să aprind tămâie și să-mi fac semnul crucii. Am început să pot suporta „cuiele” răului. Am un scop în viață: ”Nihil sine Deo”.  Mă rog pentru cei bântuiți. Mai mult nu pot face. Deocamdată.

 

Marin Ifrim

Poem – Carmen Tania Grigore

In Memoriam
Neuitatului istoric literar Alexandru Oproescu
Mi-a scris, după prima mea lansare, în 2011
„Iertare că nu ne-am putut revedea,
poate altădată…”
și am tot amânat
clipa întâlnirii
cu gândul unei
nemărginiri existențiale
fără să simt
cum în zona inimii
se întețea
suspinul unui regret…
Aerul sângerează acum
și îngenunchind
cu amintirile strânse la piept,
șoptesc dureros:
-Iertare, mult stimate
Domnule Oproescu
iertare că nu ne-am putut revedea…
28.05.2017

A murit un mare cărturar: Alex Oproescu!

Pe 26 mai 2017 a murit istoricul Alex Oproescu. Unul dintre cei mai mari bibliotecari din România, fost director al Bibliotecii Județene ”V. Voiculescu” din Buzău timp de peste trei decenii. Cu o săptămână înainte de dispariția sa i-am scris primarului orașului nostru. Scrisoarea a fost postată pe Facebook de publicistul Nistor Tănăsescu. La scurt timp, Alex Oproescu (Alexandru Oproescu-Mihai) a fost internat într-un așezământ de top. Au făcut pentru el gesturi de mare finețe sufletească doamnele Mihaela Roxana Constantinescu (avocat) și Marcela Chiriță – fostă bibliotecară. Aceasta, împreună cu istoricul Valeriu Nicolescu  a scris o evocare deosebită despre Alex Oproescu, publicată în ziarul OPINIA.  Luni, 29 mai, pe la ora prânzului, eroul nostru a fost depus în holul Bibliotecii Județene ”V. Voiculescu”. Această decizie și cheltuielile de înmormântare au fost determinate de președintele Consiliului Județean Buzău, Petre Emanoil Neagu, prilej cu care domnul Neagu a crescut în ochii mei cât alții într-o viață întreagă. Am intenționat să mă duc să-l văd pe Alex Oproescu la fostul său loc de muncă. Nu am putut intra acolo când am văzut cum un fariseu ”păzește” intrarea. Unul care, practic, i-a furat opera și multe din meritele ce i se cuveneau. Un om cu sufletul strâmb. O creatură a naturii, care, cu vreo trei săptămâni înainte de dispariția doctorului Valeriu Bistriceanu, arunca bale veninoase asupra acestuia, într-o fițuică. Noroc că pagina respectivă a fost respinsă de oamenii normali din jurul maimuței și a rămas, chiar a rămas, doar în format electronic. O păstrăm pentru vecie. În fine, îmi continui tristețea. M-am dus la Capela Cimitirului ”Dumbrava” unde, la inițiativa lui Ovidiu Cameliu Petrescu, președintele Asociației Culturale ”Renașterea Buzoiană”, am depus o coroană de flori naturale, plătită de fostul deputat. Seara am fost prezent la slujba oficiată de preotul Mihail Milea. Împreună cu colegii mei de la Filiala București a USR – Dumitru Ion Dincă, Dorin Ivan și Constantin Marafet – am depus încă o coroană de flori naturale. Povestea e ceva mai lungă.  Marți, 30 mai, Alex Oproescu a fost înmormântat. Nu am putut să fiu prezent. Cândva o să detaliez. De la un timp încoace, prezența temporară în cimitire îmi face rău. În ultimii ani, am participat la înmormântările unora dintre scriitorii buzoieni dragi mie: Corneliu Ștefan, Gheorghe Ene, Gheorghe Andrei, George Vioreanu, Ion Stanciu, Gheorghe Mincă, Valeriu Bistriceanu, Dan Manolescu și mulți alții. Nu am fost prezent la pomenile acestora. E vorba de o obsesie. Văd la astfel de ”pomeni” reptile care toată viața lor au scuipat mortul care îi pune orezul în barbă. E o imagine ”barbară”. Vikingoasă. De-asta fug de pomeni. Cu Alex Oproescu am avut o colaborare eficientă. Ne-am certat de câteva ori. Era un om corect. Prea corect. Am multe de povestit și le voi povesti. Și încă o precizare. Sorin Burlacu, cel care l-a înlocuit pe Alex Oproescu la conducerea Bibliotecii Județene, nu i-a făcut absolut nici un rău acestui cărturar deosebit. A fost o chestiune simplă, de administrație. Alex Oproescu s-a pensionat cât de târziu a fost posibil. Nimeni nu l-a dat afară din Biblioteca Județeană ”V. Voiculescu”. Cu excepția legii. În schimb, cât a lucrat acolo, în ultimii ani, l-au ros moliile. Unele venite direct de pe la măturătorii de pe strada Chiristigii, dar și de pe lângă clădirile din jurul Bibliotecii. E mult de scris. Când am debutat editorial, în 1996, Alex Oproescu a fost lângă mine. Mi-a acordat o atenție deosebită. A făcut zarvă. M-a impus în lumea literară locală, mică și tristă. A fost cu mine în satul meu natal, pentru a lansa cartea de debut, împotriva voinței mele. M-a trecut între prioritățile sale culturale. După lansarea de la Bălăceanu ne-am dus acasă la părinții mei. A fost tratat simplu, țărănește, cu un borș și cu niște carne scoasă din untură. A cerut mamei mele să-i facă și o mămăligă. Se bucura enorm de gustul mâncării din casa părințior mei. Au mai fost la manifestare și la masă poeții Constantin Petcu și Aurel Ganea plus bibliotecarul de atunci Alexandru Mihăiescu. La plecarea din sat, Alex Oproescu parcă plângea de bucurie, îi pupa mâna mamei mele, ”tanti Floarea”, și părea tare fericit că există. Biata mea mamă se uita la el ca la un academician autentic. Și chiar a fost un academician. Datorită lui, energiei sale nucleare, la un moment dat am simțit că m-am înălțat, în lumea cuvintelor scrise, cu ceva mai mult de un kilometru literar. Ca o rachetă de experiment. A pariat și pe mine. Dumnezeu să-l odihnească în liniștea Sa veșnică și în recunoștința noastră trecătoare.
PS: E incredibil câte urâte mirosuri emană fosta Securitate și slugile ei, inclusiv prin cimitire.  Acum câteva minute m-a sunat Nistor Tănăsescu. A publicat textul de mai sus pe facebook. A fost măscărit de un turnător căruia eu nu-i pomenesc numele din principiu. O godzilă care nu va ajunge niciodată nici măcar la Judecata de Apoi.  Nu are acest drept uman. E doar un făcător de rău. Un mic Scaraoțchi căruia, acum câțiva ani, aș fi putut să-i tai copitele. N-am făcut-o. Răul nu poate fi stârpit de Bine. Nici de Biserică. Nici de preoți. Nici de tămâie.  Răul e mai universal decât sufletele noastre. Când pute aerul din jur, când apa nu e curată, când lumina e dată prin ciurul nopții înseamnă că viața se lixăndrește dinspre Iad. Mi-am publicat cartea de muncă, în întregime, cu comentarii. Turnătorii care au savurat-o cu tristețe demonică încă nu au astâmpăr. Mă fac ”securist”. Nu mai înțeleg ce se poate ascunde în spatele acestui cuvânt. Mă închin. Mai mult nu pot. Sunt optimist.  Mai optimist decât turnătorii închipuiților ”securiști”. Am umerii goi, la vedere. Pe ei se pot așeza oricând porumbei de toate culorile și speciile. Nu am pisici sub locul în care unii vor să îmi pună grade. E simplu de tot. Dumnezeu nu doarme nici chiar atunci când i se aruncă în ochi cu praf de pușcă. E tot timpul în legitimă apărare. Având în vedere că diavolul nu doarme niciodată, voi re și reveni.  Poate că asta e menirea mea.  Să aprind tămâie și să-mi fac semnul crucii. Am început să pot suporta „cuiele” răului. Am un scop în viață: ”Nihil sine Deo”.  Mă rog pentru cei bântuiți. Mai mult nu pot face. Deocamdată.
                                                                                                        Marin Ifrim

NOI ISTORII INSOLITE DIN CULISE ŞI NU NUMAI*

Cum era de aşteptat, foarte prolificul autor de (să le spunem istorii ? să le spunem poveşti ?) inspirate de actualitatea trăită, care este Marin Ifrim, nu se mulţumeşte cu realizarea editorială de acum un an Cartea Teatrului şi dă de înţeles că doreşte mai mult, că rezerva de amintiri din perioada în care a fost regizor tehnic al Teatrului „George Ciprian“ din Buzău nu se va epuiza prea curând. Şi a purces la treabă. Noua realizare editorială a lui Marin Ifrim este ceva în stilul esenţelor tari păstrate în sticluţe mici. Autorul porneşte de la realitatea că astfel de întâmplări de tipul celor relatate în lucrare ar fi păcat să se piardă nedevoalate. Acestea sunt trăiri „la cald“ pe care povestitorul le fixează cu o acribie neforţată şi le livrează cititorului cu o voluptate discret disimulată, transformate în poveşti, unele cu caracter istoric pur şi simplu, altele chiar cu unul moralizator. Care este laitmotivul celor 38 de istorisiri cuprinse în carte ? Este unul nescris, din care rezultă că fenomenul cultural este ceea ce întreţine ţesătura socială a unei comunităţi. Fără ca această ţesătură să fie întreţinută şi regenerată permanent ne vom transforma încet dar sigur într-o masă de autişti. Pe de altă parte, episoadele din carte sunt din categoria acelora despre care, dacă nu le-am trăit în calitate de martori ocular, am fi uşor tentaţi să spunem că nu au existat. Şi ar fi cel puţin nedrept. Dintre realizările memorabile ale cărţii am ales doar două pasaje cu putere de exemplu. Iată, mai întâi, părerea fostului director al teatrului buzoian, Paul Ioachim, despre Dan Puric: Am văzut o sală de spectacole plină, cu peste 600 de spectatori, toţi preoţi, veniţi să-l vadă pe Dan Puric în ipostaza tipică a unuia care propovăduia, ca la începutul lumii noastre noi, credinţa în Iisus. Mi s-a părut că assist la o parodie să văd cum un actor vrea să vândă castraveţi de hârtie – subtilizaţi cumva din Grădina Domnului – unor grădinari pârâţi. Toate acestea nu mă împiedică să port un respect onest unuia dintre cei mai buni actori apăruţi în ultimul sfert de secol, un actor bine primit şi pe alte scene din lumea largă, autor al unor cărţi de eseuri destul de supravoltate, chiar dacă, din câte am înţeles, unele dintre acestea îl irită pe Sfinxul filozofiei locale, maestrul Andrei Pleşu, un alt mim, dar dintr-un cu totul alt film ! A doua istorisire aparţine actorului amator George Stoian: La Buzău, la Fabrica de sârmă, sunt chemat într-o zi la comitetul de partid (P.C.R. – n.n.), unde mi se spune că s-a primit o notă telefonică prin care „tovarăşul George Stoian este convocat la ora 17 la Casa de Cultură a Sindicatelor“. În notă nu se spunea de ce. Aveam să aflu când am ajuns acolo şi am făcut cunoştinţă cu dl. Marcovici, regizor la Teatrul din Ploieşti. El mă cunoştea din recomandarea făcută de Vladimir Brânduş, fost coleg de teatru la Turda şi vecin la Ploieşti cu dl. Marcovici. Aşa am ajuns colaborator al Casei de Cultură. Mai apoi, a venit Cântarea României, unde, dat fiind faptul că Buzăul nu avea, în vremea aceea, nicio instituţie profesionistă de artă, „talentele“ mele erau la mare căutare. Şi pentru că veni vorba de mult hulita Cântare a României, aş vrea să spun celor ce nu ştiu: Cântarea României nu a fost inventată de Ceauşescu, ea a apărut pe vremea lui Carol al II-lea. Că în vremea aceea avea o altă formă şi un alt conţinut, este o altă poveste. Sumedenie de astfel de „surprize“ fac lucrarea să nu o laşi din mână până la final şi să o citeşti pe nerăsuflate. Ceea ce nu-i chiar puţin lucru.

*Marin Ifrim – Din/spre Teatrul „George Ciprian“, Editura TEOCORA, Buzău, 2017

articol preluat de pe http://www.omniscop.ro

INCURSIUNE ÎN UNIVERSUL CUNOAȘTERII

Coperta

Pentru revista completă, click pe linkul de mai jos:

Revista