Evocări din culisele primului spectacol al Teatrului „George Ciprian“, „Omul cu mârțoaga“

Despre „Omul cu mârțoaga”, cea mai bună piesă a lui George Ciprian, s-a scris foarte mult și, fără excepții, numai de bine, începând de la George Călinescu și până la Valentin Silvestru. George Ciprian a fost un fenomen al dramaturgiei românești, sesizat ca atare de critica de specialitate. Numele său nu lipsește din nicio istorie sau compendiu de specialitate.

Din cele nouăsprezece scrisori ale sale către directorul Centralei Editoriale, Dumitru Trancă, rezultă că Ciprian a mizat totul pe dramaturgia sa, în această preocupare intrând lejer și profesia de actor. Dacă unii dintre criticii de teatru, sau pur și simplu criticii literari, în genere, au scris oarecum în grabă, ceva în genul suprafeței lucrurilor, în schimb, cu o acribie caracteristică activității sale dintotdeauna, Valentin Silvestru a tratat „Omul cu mârțoaga” cu toată atenția cuvenită, făcând din spectacolul inaugural, la înființarea teatrului care avea să poarte numele marelui dramaturg, o adevărată demonstrație de percepție moleculară a dramaturgiei. Sunt convins că Valentin Silvestru a văzut și alte montări ale acestei piese. Cea de la Buzău l-a impresionat, a privit spectacolul cu ochii criticului, dar și cu sufletul.

Astfel că, la exact o săptămână după premiera piesei, la care criticul a fost prezent – în calitatea sa profesională, dar și ca unul dintre cei care au pus decisiv umărul la înființarea noii instituții buzoiene de artă, alături de Paul Ioachim -,  avea să scrie, în ziarul „Muntenia” (vineri, 12 aprilie 1996) următoarele: „Cred că, detașând textul de unele excese de frazeologie umanitaristă, mai scurtând și punând accentele necesare pe acele aspecte ale intrigii ce sunt sesizante pentru caracterele de prim-plan, regizorul Tudor Mărăscu a apropiat spectacolul de o actualitate mai cert explicată. Tonalitatea găsită, în cheie a simplității și sentimentalismului măsurat, i-au sporit atractivitatea. Nu e însă scenografiată reprezentația într-un mod corespunzător. E posibil ca pictorul Puiu Antemir să nu fi avut la dispoziție mijloacele trebuincioase. Dar, în loc de odaia impersonală, din primul act, și în loc de mansarda-pod, tot atât de plată (și excesiv albă) din actul trei, se puteau folosi panouri de sugestie, lumini fasciculate cu care se lucrează azi chiar și în montări de anvergură. Actul patru, în tapete roșii și cu oarecare pompă – Kitsch în recuzită (dar și acest decor fiind sărac și flasc e întrucâtva mai adecvat. Costumația e inegală, destabilizată și fără prestanță (cu excepția rochiilor purtate de doamne)”.

Practic și paradoxal, prin aceste observații destul de tăioase, Valentin Silvestru încerca să minimalizeze contribuția scenografului Puiu Antemir, chiar dacă, negând aproape tot ce ține de decor și de recuzită, undeva recunoaște că decorul sărac și flasc „e întrucâtva mai adecvat”. Personal, în calitate de regizor tehnic, am muncit la această montare  până la epuizarea fi­zică și psihică. După umila mea părere, Puiu Antemir a realizat o scenografie adecvată, preocupat fiind de percepția spectatorilor, nu de pedanteria cri­ticilor de teatru. Am văzut de zeci de ori reacția sălii, uimirea spectatorilor, șocul emotiv al acestora la schimbarea  din actul trei. Aud și acum, după douăzeci de ani, murmurul sălii, uimirea aceea spontană, incontrolabilă. Satisfacția! Ulterior, cariera lui Puiu Antemir avea să capete dimensiuni clare, în prezent, acesta fiind conside­rat unul dintre cei mai buni scenografi români.

Puiu Antemir este originar din  orașul Nehoiu, județul Buzău. M-am bucurat foarte tare când l-am văzut, la Buzău, la aniversarea a două zeci de ani de la înființarea teatrului. A venit însoțit de marele actor Sebastian Papaiani-, care, în „Omul cu mârțoaga”, a interpretat rolul lui Varlam-, invitați de actualul director al teatrului, Gina Chivulescu. În fine, criticul Valentin Silvestru a scris și despre evoluția actorilor care au jucat în prima piesă a primului teatru profesionist buzoian. De această dată, criticul  schimbă registrul, având disponibile, pentru actori, mari și firești rezerve de subiectivism. Dacă Valentin Silvestru este un pic mai aspru cu scenografia piesei „Omul cu mârțoaga”, dojenindu-l oarecum pe Puiu Antemir, când vine vorba despre actori, cunoscutul teatrolog Valentin Silvestru devine ceva mai sentimental, considerând că, datorită decorului și costumației, „sunt condiții care-i dezavantajează pe actori. Ei au muncit însă cu tragere de inimă și la cota înaltă a talentelor lor recunoscute. O distribuție remarcabilă, potrivită, în totul, cu rolurile. Îmi pare că prin personificarea originală a lui Chi­rică, Mircea Diaconu, aduce un plus de credibilitate eroului.

El îl vede pe arhivar interiorizat, închis în sine, suferind cu discreție, bucurându-se fără expansivitate, certându-i pe alții, fără parapon. Gesturile-i sunt economice, figura nimbată de blândețe și înțelegere, mișcările mate, glasul scăzut, tristețea blajină. Însă ochii îi strălucesc, încrederea în sine e nestrămutată. Cu clătinarea poznașă a unui singur deget și cu un zâmbet alcalin respinge toate tentativele ce încearcă să-i sfarme visul. Căci Chirică, așa cum l-a desenat admirabilul interpret, e prototipul visătorului. El e poezia piesei…”. Observații corecte, aparținând unui critic consacrat. L-am văzut pe Mircea Diaconu jucând de vreo 30 de ori, numai aici, la Buzău, rolul lui Chirică. După ce am citit și cronica lui Valentin Silvestru, apărută în ziarul „Muntenia”, la doar o săptămână după inaugurarea Teatrului „George Ciprian”, am avut certitudinea că, forma maximă, apoteotică, a lui Mircea Diaconu a fost cea din ziua premierei.

De fapt, în acea seară unică, toți actorii au dat tot ce au putut, toată cariera lor părând a se fi concentrat în acest spectacol irepetabil, simbolic, întemeietor de cultură teatrală profesionistă într-un oraș cu veleități dramatice amatoristice, până atunci. Dacă Mircea Diaconu a fost „poezia”, din „Omul cu mârțoaga”, în schimb, pentru Valentin Silvestru „Varlaam”, adică Sebastian Papaiani e „sarcasmul ei, valorat cu iscusință, umor mișcător, atitudini șoltice”. Un Sebastian Papaiani „în formă bună, în pasiuni temperate și retracții esențializate, figurând excelent omul-prieten ce la nevoie se cunoaște. Avem în dramaturgia română – la G. Călinescu, Camil Petrescu, Mircea Ștefănescu, Tudor Mușatescu, Alexandru Kiri­țescu, Aurel Baranga, Ion Băieșu, frumoasele exemplare ale prietenului imagine – gemă a altruismului. Papaiani își re­zervă funcția de umbră a ami­cului, fiind activ și perpetuu prezent fără ostentație”.

Nu știu câți dintre marii actori care au jucat în „Omul cu mârțoaga” au mai participat la inaugurarea unui teatru profesionist. Unul dintre ei, Geo Costiniu, îmi mărturisea, într-un interviu, publicat de mine în ziarul „Muntenia”, din 13 noiembrie 1996, reluat în volumul „Cartea teatrului”, Ed. ,,Teocora”, 2016 : „Să inaugurezi un teatru, este un ­pri­vilegiu rarisim”. Sincer să fiu, în acea zi memorabilă, cu câteva minute înainte de începerea spectacolului, toți actorii erau vădit emoționați, conștienți de momentul istoric pe care-l vor oferi culturii buzoiene. Nu era vorba doar de înființarea unui teatru, ci și de cariera fiecăruia, cariere care, cu excepția debutantului Ion Batinaș, erau ­si­tuate, fără excepție, la apogeul lor.  Despre emoțiile directorilor Paul Ioachim și Mihai Adamescu nu mai vorbesc, cei doi erau „morcoviți”, cum se spune-n popor. Până și expe­rimentatul regizor Tudor Mărăscu, cu calmul său proverbial, dădea semne de neliniște. Maestrul de lumini, Constantin Craiu, sonorizatorul Ilie Gabriel, sufleurul, mașiniștii, cel cu recuzita și ceilalți lucrători la scenă, se aflau în fața adevăra­tului lor examen, unul mult mai greu decât cel dat la angajarea în noua instituție, în urmă cu aproximativ o lună! Sala era arhiplină, printre spectatori fiind și mari personalități ale teatrului românesc, actori, regizori, critici, jurnaliști de profil. Inclusiv Valentin Silvestru, cu ochii pe tot: scenografie, actori etc.

După ce a punctat evoluțiile lui Mircea Diaconu și a  lui Sebastian Papaiani, în articolul din care am citat mai sus, Valentin Silvestru continuă: „Oarecum asemănătoare e și Chira, zugrăvită cu har și haz cald de Adriana Trandafir. O actriță de coloratură căreia i se potrivesc rolurile de pasionalitate pozitivă și a cărei naturalețe expresivă cucerește. La polul celălalt al conflictului, Emil Hossu personifică nimerit canalia cinică numită Nichita, păstrându-se, ca și ceilalți, în partitura molcomită a tumulturilor sufletești, ce răscolesc existența unor provinciali. Mai toți actorii pun preț pe interiorizări și lasă sub o surdină adecvată frământările ce ar fi putut duce la exteriorizări melodramatice și bravuri temperamentale. Astfel e și Femeia ce declanșează drame. Diana Lupescu reprimă tentațiile spre sfâșieri, plânsete, crize, își pune la contribuție frumusețea – în piesă, un argument – scapă însă din vedere pofta de lux a eroinei (care, totuși, s-ar cere subliniată), are o evoluție lină, cumpănită, intrări și ieșiri concludente pentru efectele scontate de autor. Demarând ceva mai greoi, își regăsește tonusul în actele următoare și își încheie fericit demersul scenic”.

Cam așa arată o cronică teatrală amănunțită. Valentin Silvestru puncta esențialul, inclusiv în funcție de importanța rolului, nu numai după felul în care acesta era interpretat: „Radu Panamarenco, Ion Pavlescu, Ion Siminie, Geo Costiniu și Ion Batinaș au aporturi (variabile) la constituirea întregului, deși, și în cazurile lor, costumațiile și măștile puteau fi mai minuțios studiate”. Concluziile generale ale eminentului teatrolog, despre piesa și posibilul viitor al teatrului buzoian, le vom prezenta, într-un  articol viitor, cât mai curând posibil.

Marin IFRIM

articol preluat de pe http://opiniabuzau.ro